Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Alpinia S.R.L. v. Republica Moldova. Cererea se referă la un litigiu civil dintre societatea reclamantă și o companie terță cu privire la dreptul de exploatare a unei cariere de nisip.
În fața Curții, societatea reclamantă a pretins că instanțele judecătorești naționale ar fi admis o acțiune de contestare a actului administrativ care oferea companiei reclamante dreptul să utilizeze cariera de nisip în litigiu, care ar fi fost inițiată de către o companie terță („compania F.”) în afara termenului de prescripție. În rezultatul acestor proceduri, compania reclamantă și-a pierdut dreptul de folosință asupra carierei respective.
Compania reclamantă a pretins în fața Curții, în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), că procedurile naționale nu ar fi fost echitabile, ceea ce i-ar fi afectat și dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în urma admiterii și a examinării de către instanțele judecătorești naționale a unei acțiuni pretins tardive.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în baza a două contracte din 30 august 2006 și 9 ianuarie 2007, fondatorul companiei reclamante a devenit proprietarul a 3.03 ha de teren în extravilanul satului Costuleni. La 12 octombrie 2006, compania reclamantă a fost autorizată de către consiliul local să efectueze o explorare geologică a terenului respectiv, aprobată ulterior la 9 octombrie 2006 de către Agenția de Stat pentru Geologie. Ulterior, ea a achitat pentru aceste servicii Expediției Hidrologice din Moldova, ceea ce a condus la o recomandare de deschidere a unei cariere de nisip.
La 26 decembrie 2007 Comisia de stat pentru rezervele de substanțe minerale utile (în continuare „Comisia”) a întocmit procesul-verbal nr. 113 (în continuare „Decizia”), prin care a aprobat rezervele de nisip ale zăcământului „Costuleni” în cantitate de 118,4 m.c. cu dreptul de extragere. În urma adoptării unui număr de acte adiționale, la 16 iunie 2010 societatea reclamantă a semnat un contract cu Ministerul Mediului, conform căruia societatea reclamantă avea permisiunea de a exploata sectorul de subsol respectiv, cu dreptul de a extrage nisip și de a-l utiliza după cum considera de cuviință, după achitarea taxelor aferente.
La 30 noiembrie 2010 compania F. s-a adresat către Comisia respectivă cu o cerere prealabilă privind anularea Deciziei din 26 decembrie 2007, dar cererea a fost respinsă. Ulterior, la 16 decembrie 2010, compania F. a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Comisiei, intervenient accesoriu societatea reclamantă, solicitând anularea Deciziei din 2007 ca fiind ilegală. În timpul procesului, societatea reclamantă a susținut, printre altele, că acțiunea era prescrisă. Ea a susținut că societatea F. cunoștea despre Decizia din 2007 încă din aprilie 2009, când aceasta fusese examinată în cadrul unei alte proceduri judiciare între societatea F. și societatea reclamantă. În acest sens, societatea reclamantă a anexat copii ale hotărârilor judecătorești adoptate la 3 august 2009 și 28 decembrie 2009 în procedurile la care participase societatea F. și care menționau Decizia din 2007 ca parte a probelor examinate în instanță. Acțiunea companiei F. a fost depusă abia în decembrie 2010, în afara termenului legal de treizeci de zile.
Prin hotărârea sa 25 mai 2011, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea depusă de către compania F. și a dispus anularea Deciziei nr. 113 din 26 decembrie 2007. Instanța de apel a reținut, printre altele, că în ședința de judecată nu fuseseră prezentate anumite probe pertinente care să confirme data la care actul administrativ contestat îi fusese adus la cunoștința companiei F. Compania reclamantă a depus recurs împotriva hotărârii primei instanțe, susținând că acțiunea fusese prescrisă.
Prin decizia sa din 21 decembrie 2011, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea Curții de Apel Chișinău. Instanța a considerat neîntemeiate argumentele companiei reclamante, potrivit cărora instanța de fond nu aplicase prescripția. Referitor la prescrierea acțiunii judiciare, instanța a constatat că expirarea termenului respectiv putea fi invocată doar de către partea în favoarea căreia aceasta era aplicată. Deoarece Comisia nu a invocat expirarea termenului de prescripție și a examinat fondul plângerii, aceasta a restabilit dreptul procedural al companiei F. de a contesta decizia din 2007.
Ca urmare a respectivelor hotărâri judecătorești din 2011, societatea reclamantă și-a pierdut dreptul de folosință asupra carierei de nisip.
Curtea a reținut că societatea reclamantă a fost implicată în procedura inițiată de către compania F. pentru anularea Deciziei din 2007. În situația în care aceste proceduri nu i-ar fi afectat în mod direct drepturile, aceasta nu ar fi avut calitate procesuală activă în cadrul procesului și instanțele nu i-ar fi permis să prezinte argumente. Cu toate acestea, societății reclamante i s-a permis să intervină în calitate de intervenient accesoriu, iar instanțele au examinat argumentele sale. De asemenea, Decizia din 2007 a fost adoptată drept răspuns la cererea societății reclamante și a fost favorabilă ei, recunoscându-i rolul în dezvoltarea carierei de nisip și autorizând exploatarea carierei respective. Prin urmare, indiferent dacă termenul de prescripție de treizeci de zile pentru contestarea Deciziei din 2007 ar putea fi considerat și în favoarea Comisiei, acesta a fost în mod clar în favoarea societății reclamante.
Având în vedere circumstanțele prezentei cauze, Curtea a notat că problema prescripției acțiunii în instanță a fost un argument important invocat de către societatea reclamantă în timpul procedurii. Dacă ar fi fost acceptată, aceasta ar fi putut conduce la respingerea acțiunii intentate de către consiliul local împotriva societății reclamante. Cu toate acestea, instanțele naționale nu au dat un răspuns convingător la acest argument, referindu-se în esență la efectele acțiunilor Comisiei, și nu la cele ale acțiunilor societății reclamante. Prin urmare, a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție.
Cu referire la pretinsa încălcare a Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a notat că nu poate specula cu privire la rezultatul procedurilor în cazul în care acestea ar fi fost echitabile în conformitate cu Articolul 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, ea a considerat că această plângere este în mod vădit nefondată și, respectiv, inadmisibilă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
De asemenea, Curtea a notat că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, respingând această pretenție. Totodată, Curtea a acordat companiei reclamante 5.000 de euro pentru prejudiciul moral.
Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.