Orice început este o speranță, iar, pentru oameni, începerea unui nou an este promisiunea unei rânduieli ce oferă sentimentul siguranței, o predictibilitate care așază ființa umană într-un spațiu confortabil.
Nu este de mirare, așadar, că noile cicluri ale vieții erau celebrate încă de foarte timpuriu.
Există dovezi arheologice care consemnează celebrarea unui nou an în Mesopotamia, acum 4000 de ani – festivalul Akitu, organizat cu ocazia echinocțiului de primăvară.
În cadrul ritualului, babilonienii umileau simbolic vechiul rege (vechiul an) și îl reconfirmau, apoi. Erau invocați o multitudine de zei, pentru a menține ordinea împotriva haosului, într-un ritual de o solemnitate aparte, ce preamărea supraviețuirea într-un cosmos al ordininii.
Ra și Osiris, personajele vitale ale unui Început bun
Egiptenii sărbătoreau Anul Nou (Wepet Renpet) odată cu revărsarea Nilului – aceasta era privită ca un simbol al abundenței, al fertilității și al vieții. Erau invocați zeii Osiris și Ra. Pentru egipteni, Osiris era zeul învierii, al morții, al renașterii, esențial pentru prosperitatea agricolă și spirituală. Osiris reprezenta credința că moartea nu este sfârșitul, Osiris era însuși simbolul speranței.
Ra era zeul solar, creatorul lumii și al ordinii. El călătorea zilnic pe barca sa solară din cer și prin Lumea de Jos, aducând lumină și ordine.
Egiptenii spuneau rugăciuni și incantații din Cărțile Solare, pentru un răsărit reușit și o călătorie sigură a bărcii solare. De multe ori, zeul Ra era unit cu alți zei, cum era, de exemplu Amon-Ra sau Ra-Herakthy (Ra-Orizontul), întărind ideea de creație cosmică.
La ritualul săvârșit pentru Anul Nou, Ra asigura că Soarele va răsări din nou și va ține universul pe umerii săi, iar Osiris garanta că Pământul va fi fertil, întocmai ca apele abundente ale Nilului ce se revărsase.
Roma antică și zeul Ianus
În Roma antică a luat naștere ziua de 1 ianuarie.
Din motive administrative, împăratul roman Julius Caesar a mutat oficial Anul Nou la ziua de 1 ianuarie, în 153 î.Hr.
Luna ianuarie, dedicată zeului Ianus, zeul începuturilor, reprezentat ca având două fețe – una îndreptată înspre un trecut imaginar și alta îndreptată înspre un viitor promițător. Ianus, fiul lui Saturn, a trăit ca rege în Latium, o regiune din centrul Italiei de azi.
El este divinizat pentru că a sădit în supușii săi moralitatea și evlavia.
Trecerea la 1 ianuarie a fost nu doar administrativă, ci și simbolică, tocmai pentru ceea ce reprezenta zeul Ianus pentru romani.
La ei, acest moment era marcat prin oferirea de daruri simbolice: miere, curmale, monede, ca simboluri ale prosperității, abundenței.
Creștinii, reticenți cu Anul Nou
Creștinii nu au privit cu ochi buni ritualurile de An Nou pentru multă vreme.
Pentru ei, această sărbătoare păgână era prea lumească și nu avea nici de departe greutatea Crăciunului, a Bunei Vestiri, a Paștelui.
Adoptarea, în 1582, a calendarului gregorian a însemnat că 1 ianuarie a devenit un început de an oficial pentru majoritatea Europei.
Masca – Urâtul ca necesitate pentru alungarea Răului
Multe dintre obiceiurile adoptate atunci s-au perpetuat până în zilele noastre.
Există, bunăoară, credința că zgomotele puternice alungă spiritele rele, la fel și măștile, care se regăsesc în toată Europa – în partea de Vest, centrală și Estică, dar și la japonezi și la chinezi.
De asemenea, masca ritualică de Anul Nou, menită să sperie spiritele rele este utilizată și la popoarele amerindiene.
Masca, urâtul antropomofizat, sperie spiritele, dar și pe cei prezenți la ritual – mascații (urâții) fac giumbușlucuri, se dau peste cap, țopăie într-un mod voit ridicol, sperie fete și copii, scot naimalele din grajduri, ung asistența cu funingine, se bagă sub masă.
Fiecare mască (a caprei, a ursului, a căluților sau a cerbului) avea adânci semnificații mitice.
Zgomotul (petarda) curăță simbolic locul.
Revelionul ca eveniment burghez
Din secolul XIX încoace, Revelionul devine un eveniment monden, social, burghez.
Apar balurile de Revelion, mesele festive, cu mâncăruri alese.
Atenția specială pentru o vestimentație cât mai elegantă devine un sport social. Petrecerea publică este un imperativ al apartanenței la anumite caste. Prezența impune standard.
Termenul de „revelion” vine din franțuzescul „reveiller” care înseamnă „a se trezi” sau „a sta treaz”, „a sta de veghe”.
Revelionul și-a pierdut, în zilele noastre, adâncile semnificații apotropaice, de moarte, naștere și reînviere, de siguranță și protecție, căpătând urgent dimensiuni grosiere, impuse de marketing agresiv și de glorificarea consumismului, iar, la asta, a contribuit din plin apariția radioului și a televiziunii, pentru care acest important moment cosmic a devenit un pretext pentru entertainment de vagă valoare morală și spirituală.