Generația mea a fost martora căderii comunismului. Poate că aceeași generație va vedea și sfârșitul capitalismului și al globalismului, așa cum le știm astăzi. Doamnelor și domnilor, vă invit să urmărim împreună această prăbușire și să încercăm să aflăm ce ar putea veni după ea.
Un discurs care nu spune nimic nou, dar care va face istorie!
Acum câteva zile, la Davos, premierul canadian Mark Carney a făcut ceva neobișnuit pentru un lider politic: a spus adevărul. Nicidecum un adevăr nou, ci unul pe care toată lumea îl știa, dar pe care nimeni nu l-a rostit public.
„Știam că povestea ordinii internaționale bazate pe reguli era parțial falsă. Că cei mai puternici se scuteau când le convenea. Că regulile comerciale erau aplicate asimetric. Și știam că dreptul internațional se aplica cu rigoare diferită în funcție de identitatea acuzatului sau a victimei.”
Urmăriți tot discursul, probabil că va rămâne în istorie! Confesiunea e remarcabilă nu atât pentru ce dezvăluie, ci mai ales pentru cine o face.
Un fost guvernator al Bank of England si al Bank of Canada, acum premierul acestei țări, validează public ceea ce stânga și sudul global critică de decenii.
Diferența e că acum vine de la Goldman Sachs, nu de la Noam Chomsky, celebrul lingvist de la MIT și cel mai cunoscut critic al politicii externe americane care susține de multă vreme că „ordinea bazată pe reguli” e o fațadă pentru hegemonie, că dreptul internațional se aplică selectiv, că puternicii se scutesc de obligații atunci când le convine.
Desigur, a fost respins ca radical, dar acum, când un fost director Goldman Sachs și guvernator de bănci centrale spune același lucru la Davos, e aplaudat pentru luciditate. Pentru că în lumea noastră de „onești” și de „inteligenti”, nu mesajul contează, ci „mediul”, cine îl transmite, cine îl livrează! Ceea ce la Chomsky era radicalism, acum este viziune.
De la Melos la Davos
Veți citi in aceste zile multe trimiteri la un exemplu din antichitate pentru că are relevanță pentru ceea ce se întâmplă chiar sub ochii noștri.
În 416 î.Hr., flota ateniană a debarcat pe insula Melos și le-a cerut locuitorilor supunere necondiționată. Melienii au invocat dreptatea cauzei lor, dar atenienii au răspuns cu o frază care a definit relațiile internaționale pentru următoarele două milenii și jumătate:
„Știți la fel de bine ca și noi că dreptatea, în lumea aceasta, e pusă în discuție doar între egali în putere. Cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie.”
Melienii au refuzat să se supună, iar atenienii i-au măcelărit pe bărbați și le-au vândut femeile și copiii ca sclavi. Aceasta pare că este originea realismului politic, nicidecum vreo teorie academică! Doar o observație brutală despre cum funcționează puterea!
Carney a citat la Davos din eseul lui Václav Havel „Puterea celor fără putere”, publicat in 1978. Havel descrie în acest text un băcan care punea zilnic în vitrină, printre ceapă și morcovi, un afiș: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”
Băcanul nu credea în această lozincă, asa cum, de fapt nimeni nu crede în ea. Dar tot el îl punea acolo pentru că așa se face, pentru că toată lumea face la fel, că altfel ar avea necazuri. Gestul băcanului comunică supunere, obediență, nu vreo ideologie. Spune mai degrabă „Sunt de încredere. Lăsați-mă în pace.” Exact asta a făcut Occidentul timp de decenii cu „ordinea bazată pe reguli”, iar noi am acceptat!
Am pus afișul în vitrină.
Am participat la ritualuri.
Am evitat să numim si să denunțăm prăpastia dintre retorică și realitate.
Și, procedând în acest fel, ne-a fost chiar bine!
Ficțiunea era utilă, hegemonia americană livra bunuri și servicii publice: rute maritime deschise, un sistem financiar stabil, securitate colectivă.
Dar acum, spune Carney, „nu poți trăi în minciuna beneficiului reciproc prin integrare când integrarea devine sursa subordonării tale.”
Noua ficțiune
Problema cu discursul prim ministrului Carney e că vine cu o nouă ficțiune. „Puterile medii unite de valori comune„. E tot un afiș în vitrină, doar că acum scrie altceva pe el. Dar de data aceasta, nimeni nu va mai crede! Si probabil că aici va fi diferența fundamentală. Ficțiunea veche a funcționat pentru că erau mulți care aveau de câștigat din ea. Noua construcție geopolitică se va ridica însă pe fundația cinismului universal.
Regulile, dreptul, normele și tratatele vor fi doar spoială de legitimitate care vor acoperi chipul hidos al puterii brute. Toată lumea va ști asta și toată lumea va participa la acest simulacru. Pentru că știm că așa ne-a fost bine!
Din această spumă de putere se vor alimenta noii hegemoni: SUA, China și, parțial, Rusia. Își vor împărți sferele de influență cu aceeași naturalețe cu care Atena și Sparta și le împărțeau pe ale lor. Dialogul melian se va repeta la nesfârșit, în variațiuni moderne, cu aceleași concluzii.
Acțiune vs ficțiune
În aceeași zi la Davos, câteva ore mai târziu, a vorbit și Volodimir Zelenski. Dacă Mark Carney a fost bancherul care a anunțat moartea sistemului, Zelenski a fost cel care a arătat cum se moare la propriu în timp ce acest sistem se prăbușește!
„Toată lumea își amintește filmul Ziua Cârtiței”, a început el.
„Dar nimeni nu ar vrea să trăiască așa, repetând același lucru săptămâni, luni și ani. Și totuși exact așa trăim noi acum.”
Ce sa intelegem de-aici? Nimic mai simplu! Acolo unde Carney propune o ficțiune nouă, Zelenski cere acțiune. Carney teoretizează despre „puterile medii unite de valori”, Zelenski întreabă cine răspunde concret dacă Putin atacă Lituania sau Polonia.
„Nimeni nu a văzut cu adevărat alianța în acțiune”, a spus el. „NATO există datorită convingerii că Statele Unite vor acționa. Dar dacă nu o vor face?”
A rezumat răspunsul Europei într-o singură frază, parafrazând o glumă amară din cultura culoarelor bruxelleze: „Poate că într-o zi cineva va face ceva.”
Despre trimiterea celor 40 de soldați danezi în Groenlanda pentru a o apăra a fost la fel de tăios: „40 de soldați nu vor proteja nimic”, iar despre Viktor Orban a continuat: „Fiecare Viktor care trăiește din banii europeni, în timp ce încearcă să vândă interesele europene, merită o palmă peste cap.”
„Europa”, a concluzionat Zelenski, „rămâne un caleidoscop frumos, dar fragmentat, de puteri mici și mijlocii. Se simte mai mult ca o geografie, o istorie, o tradiție, nu ca o forță politică reală.”
Cele două discursuri, al lui Carney și al lui Zelenski, vor intra în cărțile de istorie. Dar ele sunt greutățile sub care se prăbușește ordinea pe care am crezut-o eternă. Carney ne spune că ficțiunea veche a murit. Zelenski ne arată fix ce înseamnă să trăiești fără ea.
Europa e în meniu, nu la masă.
Europa, deocamdată, nu are loc la această masă.
Nu e relevantă militar, în acest moment NATO fără America e o carcasă instituțională. Nu e relevantă geopolitic, nu are nici lideri, nici strategii, nici planuri pentru viitor. Macron a cerut la Davos restaurarea ordinii bazate pe reguli. Carney i-a răspuns, fără să-l numească: ordinea aia e moartă și nu se întoarce.
Între un european care cere restaurația unui cadavru și un canadian care propune o ficțiune nouă, diferența pare mai degrabă a fi una de luciditate, nu de substanță.
Ambii evită întrebarea reală: ce facem când singura monedă care contează e forța?
România, pe nicăieri
Dar România? Unde e România în acest context? Ca de obicei, e pe nicăieri!
E prinsă pe picior greșit la fiecare cotitură istorică, cu o garnitură de politicieni slabi, inculți, corupți și, mai ales, irelevanți.
Niciun politician român n-ar fi putut livra un discurs de tipul celui ținut de primul ministru Carney. Nici vorbă să aibă leadershipul si determinarea lui Zelenski! Nu pentru că ar fi fost sau nu de acord cu temele, ci pentru că nu au statura intelectuală, curajul, viziunea sau prestigiul necesar.
Istoricul Armand Goșu a descris această realitate sumbră într-un interviu recent acordat Pressone:
„România la 1940 avea toate datele să fie un stat puternic, dar s-a prăbușit din cauză că elita politică n-a fost capabilă să se mobilizeze și să mobilizeze națiunea. În vara 1940 a eșuat proiectul România Mare nu pentru că Stalin și nu pentru că Hitler… ci pentru că liderii politici de la București nici măcar n-au înțeles miza. La fel și astăzi.”
Aceeași boală, aceeași orbire, același refuz de a privi realitatea în față. Și aceeași catastrofală prestație politică. Pe români ar trebui să-i apere cineva de ruși și altcineva de propriii lor politicieni.
În imensa lor majoritate, ei sunt doar niște medievali în costume, provinciali sadea, care știu să fure banii din propria lor casă și nimic mai mult.
Nu înțeleg lumea în care trăiesc, nu citesc, nu gândesc strategic, nu au relații internaționale reale, nu-i bagă nimeni în seamă.
Vocile lor nu se aud decât atunci când jignesc românii cu elucubrațiile lor de pe televiziunile naționale, figurile lor sunt necunoscute în afara țării, pe ei reporterii din străinătate nu-i întreabă niciodată nimic, iar publicul european nici nu știe că specia lor există.
Sunt spectatori la propria istorie, chibiți la evenimente pe care nu le înțeleg și pe care nu le pot influența. Nici nu știi cum să-i privești mai bine; să-i compătimești pentru că îi trăiește viața cum vrea ea sau să te revolți pentru că cei mai netrebnici dintre români s-au pus unii pe alții în fruntea țării făcând-o de râs cu fiecare silabă rostită și batjocorind-o cu fiecare gest.
Când Mark Carney citează Dialogul melian și eseul lui Havel într-un discurs care va fi analizat în cancelariile din toată lumea, omologii lui români se ceartă pe ciolan, pe funcții și, evident, ca întotdeauna, pe contracte cu statul. Când Canada dublează cheltuielile de apărare și semnează 12 acorduri comerciale și de securitate pe patru continente în numai șase luni, România se laudă că a descoperit Black Friday-ul și că românii consumă.
Un fel de încheiere
Carney are dreptate când pune diagnosticul lumii actuale; vechea ficțiune e oale și ulcele, nostalgia nu e o strategie, lumea se reconfigurează în jurul puterii brute. Dar soluția lui, o coaliție de puteri medii unite de valori comune, pare o altă ficțiune, poate mai slabă decât prima.
Cel puțin hegemonia americană livra ceva. „Puterile medii unite” livrează doar retorică și speranță. Tot e mai bine decât nimic!
Pentru România, lecția e si mai simplă, și mai dureroasă; când regulile nu te mai protejează, trebuie să te protejezi singur. Dar pentru asta ai nevoie de lideri care să înțeleagă regulile, să le fi citit, să le fi gândit. Ai nevoie de oameni care să poată sta la masă cu Mark Carney și să-i răspundă ceva inteligent lui Trump, să-l persifleze pe Putin.
Știm bine, România nu are astfel de oameni. Și de-abia asta, nu NATO, nu UE, nu dreptul internațional, aceasta este adevărata noastră vulnerabilitate.
Articolul OPINIE Sergiu Toader: Davos, între ficțiune și acțiune apare prima dată în Realitatea.md.