În istoria recentă a Europei, momentele de criză structurală au generat invariabil două tipuri de răspuns politic: anestezia populistă, care promite o prosperitate fără efort, și chirurgia radicală, care acceptă durerea prezentă pentru a salva viitorul organismului statal. Dacă privim spre Germania postbelică a lui Ludwig Erhard sau spre reformele dure din Marea Britanie a anilor ’80, observăm un numitor comun: asumarea impopularității ca preț al responsabilității istorice.
O anatomie a curajului necesar: Era Bolojan și direcția modernizării occidentale a României
