Regiuni cunoscute ca „zone albastre” sunt locuri din lume în care locuitorii duc o viață lungă și sănătoasă, iar interesul pentru aceste comunități a crescut semnificativ în ultimii ani. Până acum erau recunoscute cinci astfel de regiuni: Okinawa (Japonia), Icaria (Grecia), Nicoya (Costa Rica), Loma Linda (California) și Sardinia (Italia).
Totuși, experții sugerează că nu ar fi singurele locuri caracterizate printr-o populație cu longevitate excepțională, scrie El Espanol.
Veranópolis, orașul brazilian al longevității
Un exemplu care ar putea completa această listă este orașul Veranópolis din Brazilia, denumit „Țara Longevității” încă din anii 1990. În acea perioadă, avea cea mai mare speranță de viață din Brazilia, în jur de 77,7 ani, deși numărul centenarilor este mai mic comparativ cu celelalte zone albastre oficiale.
Această comunitate nu este remarcabilă pentru densitatea mare de centenari, ci mai degrabă pentru calitatea modului în care locuitorii îmbătrânesc. De ani de zile se pune accent pe obiceiuri de viață sănătoase, precum consumul de legume și fructe, un consum moderat de vin, un puternic simț al comunității, o viață socială activă și menținerea activității fizice și mentale. Acestea sunt foarte asemănătoare cu obiceiurile observate în celelalte zone albastre.
Secretul supercentenarilor: de ce trăiesc peste 110 ani
Un studiu recent, concentrat pe supercentenari (persoane care au depășit 110 ani), sugerează că atât Veranópolis, cât și Brazilia în ansamblu ar putea oferi indicii despre misterul longevității extreme și rolul geneticii în depășirea pragului de 110 ani. Concluziile au fost publicate în revista Genomic Psychiatry.
Cercetarea, coordonată de genetista Mayana Zatz și colegii ei de la Centrul de Cercetare a Genomului Uman și a Celulelor Stem de la Universitatea din São Paulo, a analizat 160 de persoane centenare din Brazilia, inclusiv 20 de supercentenari. Autorii studiului subliniază că cercetările anterioare privind longevitatea extremă au fost limitate de lipsa diversității genetice din bazele de date disponibile.
Istoria genetică unică a Braziliei, marcată de colonizarea portugheză, migrația forțată a milioane de africani aduși ca sclavi și valurile ulterioare de imigrație europeană și japoneză, a creat ceea ce cercetătorii descriu drept „cea mai mare diversitate genetică din lume”. Această diversitate oferă o oportunitate unică de a studia longevitatea în contexte sociale, culturale și de mediu foarte variate.
Regiuni cu acces limitat la medicina modernă
În plus față de vârstă, cercetătorii au observat că unii dintre supercentenari erau încă capabili să își desfășoare activitățile de bază în mod independent și aveau un nivel bun de funcție cognitivă. Multe dintre aceste persoane au trăit în regiuni cu acces limitat la medicina modernă, ceea ce ajută la identificarea mecanismelor biologice de reziliență care nu depind exclusiv de tratamentele medicale.
Unele concluzii preliminare confirmă rezultate deja apărute în cercetări anterioare: centenarii și supercentenarii prezintă celule cheie ale sistemului imunitar care își mențin funcțiile similare cu cele ale persoanelor mult mai tinere. De exemplu, mecanismele de curățare celulară rămân active și anumite tipuri de celule imune sunt adaptate mai eficient decât în cazul tinerilor.
Un caz analizat mai în profunzime a fost cel al unei supercentenare de 116 ani, de origine americană și spaniolă, la care au fost identificate variante genetice rare asociate cu răspunsul imunitar și stabilitatea genomului. Aceste constatări susțin ideea cercetătorilor că îmbătrânirea extremă poate fi o formă distinctă de adaptare biologică și că nu sunt neapărat necesare restricții alimentare specifice pentru a atinge astfel de vârste.
Cercetătorii intenționează să continue studiile genomice, celulare și imunologice asupra acestor centenari și supercentenari pentru a descoperi mecanisme protectoare încă necunoscute.