Ministerul Culturii normează arta și o trimite la pontaj.
Publicarea, recentă a normelor privind „Organizarea unitară și evidența timpului de muncă” în instituțiile publice de spectacole și concerte a declanșat ironii și reacții extrem de dure dinspre lumea artistică.
Din perspectivă administrativă, documentul urmărește uniformizarea evidenței muncii și corelarea activităților artistice cu normele generale ale legislației muncii, însă, „pe teren”, această abordare este privită ca o negare a specificului creației, o încercare de a înghesui actul artistic într-un tipar incompatibil cu însăși natura lui.
Muzicienii să se jure cu mâna pe inimă că au exersat acasă!
Ideea acestei birocratizări a artei a venit dinspre Curtea de Conturi în 2023, atunci când această instituție a elaborat un document care prevedea obligativitatea pontării timpului de lucru pentru personalul artistic și tehnic: repetiții, spectacole, dar și așa-numita „activitate de lucru invizibilă”, cum ar fi memorarea textelor de către actori sau exersarea muzicienilor pentru concerte.
Documentul Ministerului Culturii forțează o trasabilitate a actului artistic care, până la urmă, dacă e să ignorăm componenta pur birocratică, devine chiar comică.
Creația însăși e pontată între ore fixe, clare, în acord cu Legislația Muncii, atent urmărită și controlată, ca în cel mai bun roman distopic.
După un prim val de ironii, Ministerul Culturii simte nevoia să specifice că, de fapt, această normare a actului artistic se aplică doar instituțiilor aflate în subordinea primăriilor sau consiliilor județene, iar timpul de lucru poate fi inegal, atâta vreme cât se respectă numărul de 40 de ore pe săptămână și de 160 de ore pe lună.
Artistul trebuie să declare „pe proprie răspundere” că a muncit și că și-a îndeplinit numărul de ore cerute de lege.
„Alifantis de la tâmplărie!”
Cu toate precizările ministerului, documentul rămâne expresia unei logici de control și contabilizare care pune semnul egalului între creația artistică și lucrul la banda de rulare.
Reacțiile artiștilor. Nicu Alifantis: „Hai, măi, Demeter, mama ei a dracului de politică!”
Nicu Alifantis se declară amuzat, însă, în egală măsură, este surprins de faptul că ministrul Culturii, András Demeter, el însuși actor și regizor, nu a înțeles până acum că arta nu poate fi normată.
„Doamne, ce m-am mai amuzat aflând că, mai nou, în teatru, trebuie să vii la serviciu 8 ore pe zi. Mă rog, amuzat e un fel a spune. E de râsu’-plânsu’. Niciodată, dar niciodată, nici măcar o dată, în teatru nu s-a muncit normat, 8 ore. Nici măcar atunci când domnul Săraru m-a angajat în 1979 pe post de tâmplar la Teatrul Mic, neavând alt post liber la dispoziție, n-am fost obligat să mă duc la atelierul de tâmplărie 8 ore pe zi. Dar ce mă miră pe mine e că domnul András Demeter, actor și regizor, nu știe că în artă munca n-are normă? Oare nu știe cât se muncește pentru un rol sau cât timp trudești pentru ca un spectacol să iasă foarte bine? Hai, măi Demeter, mama ei a dracului de politică!
Unu’ Alifantis de la tâmplărie!”, a scris muzicianul pe contul său de socializare.
„Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul”
Pentru Lia Bugnar, măsura Ministerului Culturii, care vine, de fapt, în prelungirea măsurilor aberante ale administrației Bolojan, se înscrie perfect în tiparul nazist.
„Atribuită fie lui Göring, fie lui Goebbels, fie lui Himmler, fraza „Wenn ich Kultur höre… entsichere ich meinen Browning!” (întâlnită în românește drept „Când aud de cultură îmi vine să scot pistolul!”) i se potrivește perfect lui Ilie Bolojan (de fapt, fraza este o replică dintr-o piesă de teatru – Schlageter, actul I, scena 1 – scrisă de nazistul Hanns Johst, care a terminat al Doilea Război Mondial ca Gruppenführer SS).
Deși pozează în mare cititor, răsfoind câți prin librării și la târguri de profil sau recomandând cărți scrise în engleză, limbă pe care nu o cunoaște deloc, Ilie Bolojan urăște cultura aproape la fel de mult cum îi urăște pe oameni”.
Actrița observă disprețul premierului pentru cultură și („nu stăpânește mai mult de 6-700 de cuvinte) și remarcă obediența ministrului Culturii, „un nerealizat slugarnic, dispus să-i facă pe plac șefului, cu orice preț. András István Demeter este prezentat ca actor și regizor, dar este, de fapt, unul dintre rarele rebuturi politice produse de UDMR”, scrie aceasta.
„Înghesuim cultura în hale de producție”
„Ideea domnului András István Demeter, idee care, cel mai probabil, i-a provocat lui Ilie Bolojan minim două orgasme mici, dar intense, este ca actorii, muzicienii, soliștii, balerinele, regizorii și personalul tehnic din amintitele instituții de spectacole și concerte să aibă program de lucru de 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână și, neapărat, să aibă și fișe de pontaj.
O fi văzut „domnul ministru” că până și Chaplin, oricât de genial era, a lucrat la banda de asamblare și-și ponta cartela. Ar fi de ajutor dacă i-ar explica cineva că ăla era un film artistic, „Timpuri noi”, nu un documentar.
Nu mai băgăm cultura la dubă, am avansat. Acum o înghesuim în hale de producție și-i punem pe actori, pe muzicieni, pe artiști să-și ponteze talentul și performanțele interpretative. (…) Nu, serios. Domnu’ Bolojan, domnu’ Demeter, fiți consecvenți și mergeți până la capăt: când auziți de cultură chiar scoateți pistolul și scăpați-ne de toți inutilii ăștia”!
„Normarea actului artistic înseamnă mediocritate și moarte culturală”
Această tendință de subordonare a culturii a fost remarcată și de Oana Pellea, care comentează ridicola măsură a Ministerului Culturii cu un text relevant din Eugene Ionesco, scris în 1972.
Artistul, spune Ionesco, nu este un executant, ci un creator de lumi, un contestatar al ordinii existente, iar rolul statului și al funcționarului nu este să conducă actul artistic, ci să-i garanteze independența.
Este evident, deci, că din această perspectivă, normarea „la virgulă” a actului artistic riscă să producă exact ceea ce avertiza Ionesco: mediocritate, sufocare, moarte culturală.
„Ce e de fapt un artist? Creatorul sau născocitorul unei lumi noi, descoperitorul, căutătorul izvoarelor; datoria lui e să pună în discuție organizarea, societatea, cultura, civilizația însăși”, arată dramaturgul într-un editorial publicat în le Monde și citat de Oana Pellea.