Istoria politică a României oferă momente în care vulnerabilitățile interne au fost amplificate și instrumentalizate pentru a proiecta imaginea unei țări incapabile să se guverneze. Un episod emblematic este criza din martie 1871, când Carol I, exasperat de instabilitatea guvernamentală, de protestele anti-dinastice și de moravurile unei clase politice dominate de nepotism și clientelism, își făcuse efectiv bagajele pentru a părăsi România. Revoltele republicane, manipulările grosolane – precum falsul telegramei lui Candiano Popescu – și succesiunea amețitoare a guvernelor au fost imediat speculate de Puterile Garante, care vedeau în aceste tensiuni dovada „incapacității orientale” a Principatelor de a se administra singure. Plecarea lui Carol ar fi însemnat nu doar prăbușirea proiectului statului modern, ci și confirmarea, în ochii Europei, a unei Românii slabe și nesigure pe propriile instituții. Tocmai de aceea, Lascăr Catargiu și alți lideri politici l-au convins să rămână, avertizând că abdicarea ar întări narațiunile externe care prezentau România drept un stat în derivă.
De la Washington la București via Moscova: Cazul sabotajului „suveraniștilor” pe baza manipulării raportului dezbătut în Congresul SUA
