Trăim într-o lume a incertitudinilor, marcată de războaie la granițele noastre, de reconfigurări brutale ale sferelor de influență și de o trecere din ce în ce mai evidentă spre conflicte hibride și asimetrice. În acest zgomot de fond asurzitor, alimentat adeseori de dezinformare și analize superficiale, vocea rațiunii academice și a expertizei strategice este singura care ne poate ajuta să înțelegem imaginea de ansamblu.
Astăzi, nu mai vorbim doar despre crize regionale izolate, ci despre un sistem internațional în care fiecare șoc se propagă global. Competiția pentru resurse, redesenarea rutelor comerciale vitale și cursa pentru supremația tehnologică au transformat planeta într-o tablă de șah pe care marile puteri mută cu o agresivitate tot mai asumată. În acest vârtej, democrațiile trebuie să învețe nu numai să răspundă unor atacuri convenționale, ci să facă față unui nou tip de război: cel cognitiv, dus pentru mințile și percepțiile cetățenilor lor. Înțelegerea acestor mecanisme nu mai este un lux rezervat cercurilor academice, ci o necesitate de supraviețuire pentru orice stat modern.
Pentru a decripta aceste realități complexe, am realizat un amplu interviu cu profesorul universitar doctor Alba Popescu, o voce în domeniul studiilor de securitate și o prezență academică distinsă în cadrul Colegiului Național de Apărare.
Cu o carieră dedicată analizei fenomenelor geopolitice, geostrategiei și relațiilor internaționale, Alba Popescu este un fin observator al dinamicilor globale. Expertiza sa acoperă arii de o importanță critică, mai ales în contextul actual: de la geopolitica regiunii extinse a Mării Negre și strategiile de proiecție a puterii în spațiul ex-sovietic, până la analiza războiului hibrid, securitatea energetică și dinamicile mereu incandescente din Orientul Mijlociu. Într-un moment în care flancul estic al NATO și, în special, Marea Neagră au devenit centrul de greutate al securității euro-atlantice, cărțile, studiile și analizele sale ne oferă instrumentele necesare pentru a înțelege mutările adeseori opace de pe tabla de șah a puterii mondiale.
În interviul pe care vi-l prezentăm în rândurile următoare, conceput ca un dialog mai amplu, ne-am propus să trecem dincolo de titlurile de breaking news și să abordăm ”butoiul cu pulbere” al lumii contemporane: Orientul Mijlociu. Am discutat despre reconfigurarea sferelor de putere în regiune, despre jocurile de alianțe care se schimbă peste noapte, despre interesele actorilor statali și non-statali, dar mai ales despre modul în care undele de șoc ale crizelor de acolo ne afectează direct, aici, în Europa și în România.
Vă invităm să parcurgeți un dialog lucid, dens și revelator, care vă va ghida cu profesionalism prin prima etapă a acestui complicat labirint geopolitic.
Ciprian Demeter: Marile puteri își regândesc strategiile de securitate, iar alianțele tradiționale sunt puse sub presiune de interese divergente și crize suprapuse. În acest context, statele mai mici devin adesea teren de confruntare indirectă. Cum ar trebui să navigheze țările de dimensiuni medii sau mici într-o lume dominată de competiția marilor actori geopolitici?
Alba Popescu: Cu mare atenție și cu știința de carte a decidenților. Marele Gheorghe I. Brătianu, cel martirizat de troțkiști pentru că și-a servit patria până la capăt, spunea, referindu-se la România, că ”suntem, prin poziția noastră pe glob, dar și prin cele ce poartă și ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună toți și… să doarmă cât mai puțin. Se înțelege, deci: un stat cu o astfel de situație, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situație, să-și dea permanent seama de toate, bune și rele, câte se ascund într-însa. Toți membrii acestui stat, și în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-și aibă gândul mereu ațintit la ele.” Dar, nu este suficientă doar atenția, mai este necesară și știința de carte a decidenților, pregătirea lor în deslușirea problematicii ”politikon”-ului, în înțelegerea informațiilor furnizate de serviciile de profil și a legităților geopoliticii, pentru că doar așa nu vor fi surprinși strategic, făcându-se utili mai-marilor acestei lumi și asigurând supraviețuirea statelor lor și pentru că, în cazul statelor mici și mijlocii, principalul obiectiv este supraviețuirea statală în granițele existente.
Ciprian Demeter: Orientul Mijlociu rămâne una dintre cele mai instabile regiuni ale lumii, cu conflicte care se reactivează ciclic și cu tensiuni religioase, etnice și strategice suprapuse. Interesele externe complică și mai mult tabloul regional. Care considerați că sunt cauzele profunde ale instabilității cronice din Orientul Mijlociu și ce elemente sunt adeseori ignorate în analiza publică?
Alba Popescu: Instabilitatea cronică a Orientului Mijlociu este rezultatul istoriei acestei regiuni și al identității sale geopolitice, civilizaționale, geostrategice și geoeconomice. Orientul Mijlociu este un concept geopolitic, eurocentric, ale cărui granițe diferă în funcție de interesele hegemonice de moment. Inițiatorul acestui concept, amiralul american Alfred Thayer Mahan, îl definea ca fiind teritoriul circumscris Golfului Persic, alcătuit din Peninsula Arabă și India. Ulterior, conceptul s-a modificat, ajungând ca în forma sa maximală – Greater Middle East – să includă Nordul Africii, Transcaucazia și Asia Centrală. Astăzi, conceptul de Orient Mijlociu descrie spațiul alcătuit din Egipt, Cipru și Levant, Turcia, Mesopotamia, Scutul Arab și Iran. Spun toate acestea pentru a scoate în evidență fluiditatea acestui concept, fluiditate care, din start, induce ideea de instabilitate.
Dar, revenind la întrebare, trebuie spus că Orientul Mijlociu este adevăratul axis mundi, cu o istorie de 25000 de ani, locul în care s-a născut civilizația umană, lalolaltă cu primele religii. În Centura Fertilă s-au construit primele cetăți și s-au organizat primele state. Aici, omul a domesticit animalele și a construit roata, a început să scrie, să dea legi, a descoperit agricultura, administrația, știința războiului. Tot aici au ființat marile biblioteci ale antichității și au fost construite șase dintre cele șapte minuni ale lumii. Și, tot în Orientul Mijlociu, omul a înlocuit cohorta de zeități zoomorfe și antropomorfe cu un zeu unic, pe care l-a numit Ahura Mazda, Aton, Yahve, Dumnezeu, Allah, un demers curajos, care a schimbat din temelii umanitatea, aducând în prim plan miza confesională. Dacă înainte, zeii se împrumutau de la o civilizație la alta, ca de pildă în antichitatea greco-romană, odată cu apariția zeului unic s-a născut excepționalismul religios, pentru că zeul nu se mai putea împrumuta, nu se mai putea împărți, nu se mai putea înlocui. Și astfel a apărut excepționalismul popoarelor care dețin adevărurile absolute și credințele cele mai adevărate, credințe care îi exclud automat pe ceilalți, considerați impuri, neinițiați, eretici, barbari, subumani, divizând neîntrerupt popoare, culturi și civilizații. Nicăieri altundeva nu găsim o mai profundă fractură confesională ca în Orientul Mijlociu.
Pe de o parte, Islamul, majoritar în Orientul Mijlociu, vine cu marile sale falii dogmatice și juridice, cu denominațiunile sale divizate în școli juridice care își clamează puritatea și superioritatea față de celelalte și față de restul lumii. Este suficient să îi amintesc pe hanabillahii sunniți și pe akhbarii shiiți. Dar, lumea islamică mai vine și cu faliile sale etno-istorice dintre turci, arabi, iranieni, pakistanezi, cu faliile dintre moderniștii liberali și conservatorii tradiționaliști, cu disputa legitimității sharifatului Meccăi și Medinei dintre hashemiți și saudiți. Sau cu disputa dintre saudiți și palestinieni privind statutul de cel mai sfânt loc al Islamului atribuit moscheii Al-Aksa, care l-ar poziționa pe shariful locului, Marele Muftiu al Ierusalimului (palestinian), la egalitate cu monarhul saudit, și i-ar conferi prerogativa declarării jihadului global în cazul desacralizarii sfântului locaș. Sau cu disputa dintre qatarezi și saudiți în privința rigorilor wahhabite – hanabillah și cu disputa dintre emirieni și saudiți privind politica de putere în zona Golfului. Iată, o multitudine de falii care mărunțesc din interior lumea islamică, șubrezind-o, vulnerabilizând-o.
Pe de altă parte, societatea israeliană este profund divizată între sioniști și anti-sioniști, între evrei și arabii palestinieni, între reprezentanții dreptei politice conduși de actualul premier, care visează la un Mare Israel, și reprezentanții stângii premierului Itzhak Rabin, cei care și-ar dori un stat laic, modern, pacificat.
La fel se întâmplă în Turcia, cu marea sa falie etnică dintre turci și kurzi și cu disputa dintre kemaliști, gulleniști și tradiționaliștii fideli actualului președinte, apropiați de Frăția Musulmană Egipteană, hanabillah, sau în Iranul cel suspendat între memoria imperiului civilizator și dogma impusă de o teocrație ce se autodefinește drept mujahedinul planetar. Mai sunt și kurzii, cele 40 de milioane de suflete fără de țară, obidite și decimate periodic în tot soiul de războaie locale și, desigur, creștinii medio-orientali, al căror martiriu nu a contenit din antichitate și până în prezent.
Și, dacă ar fi fost doar acest război ”sfânt” dus în numele câte unui zeu, care mai de care mai îndreptățit să stăpânească lumea, poate că instabilitatea nu ar fi fost atât de accentuată. Dar, peste aceste falii etno-religioase se suprapune condiția de răspântie – geografică, geopolitică, geostrategică, civilizațională, geo-economică – a acestei regiuni. O răspântie între 3 continente (Europa, Asia, Africa) și 3 lumi geopolitice (maritimă, continentală și continental-maritimă), un pivot global de o valoare strategică uriașă, delimitat de cele 5 mări strategice (Marea Mediterană, Marea Caspică, Marea Neagră, Golful Persic și Marea Roșie) de care depinde buna funcționare a lanțurilor globale de producție și aprovizionare. Un spațiu ce înglobează 4 dintre cele 7 puncte de sufocare maritimă (strâmtorile turcești, Bab el-Mandeb, Hormuz și Canalul Suez) și colosale rezerve de hidrocarburi, dar și de aur, argint, minereuri strategice, fosfați, perle, tămâie. Este o zonă de compresie civilizațională în care sunt concentrate cele mai sfinte locuri și artefacte ale tuturor religiilor abrahamice și un spațiu strategic și geo-economic de care depinde status-quo-ul politic al emisferei estice și nu numai. Este o răspântie peste care nu se poate trece, vizată de toate Marile Strategii politico-militare ale actualilor jucători geostrategici globali, motiv pentru care, de decenii, a fost transformată într-o adevărată centură de ruine, precum observa Saul Cohen, adică un loc al războaielor și crizelor, al suferinței umane în formele sale sistemice, al infracționalității și terorismului, al fundamentalismului religios, războiului sectar și al masacrelor în numele religiei ș.a.m.d. Este un pivot global asupra căruia atrăgeau atenția toți marii geopoliticieni anglo-americani, de la Mahan, Mackinder și Spykman, la Brzezinski și Cohen. Cu toții, într-o formă sau alta, au avertizat Washingtonul asupra riscului pierderii hegemoniei globale în cazul unificării și pacificării Orientului Mijlociu sub o putere competitoare. Uitați-vă la masterplanul chinez al Belt and Road Initiative, pe unde trece și ce scop are, și veți găsi răspunsul la tot ceea ce se întâmplă în prezent.
Ciprian Demeter: Războaiele din Orientul Mijlociu sunt adeseori prezentate drept conflicte locale, însă efectele lor se resimt la nivel global, de la energie la migrație și securitate. Realitatea arată o interdependență tot mai accentuată. În ce măsură conflictele din Orientul Mijlociu influențează direct stabilitatea Europei și a ordinii globale?
Alba Popescu: Uitați-vă pe hartă, luați un creion și o riglă. Dacă uniți Parisul cu Capul Bunei Speranțe și Vladivostok veți obține un triunghi isoscel cu laturile egale de 6000 de mile. Dacă ridicați înălțimile acestui triunghi, veți vedea că se intersectează în dreptul Ierusalimului. Cu alte cuvinte, Ierusalimul reprezintă centrul de greutate al masei continentale a emisferei estice. A spus-o Mackinder, acum 100 de ani. Pe cale de consecință, pe principiul reverberației concentrice a crizelor și conflictelor, orice dinamică geopolitică ce antrenează Israelul/Palestina, sfârșește prin a afecta întreaga emisferă și nu numai. Desigur, primele zone vizate sunt cele din imediata vecinătate. România, spre exemplu, este direct vizată prin poziționarea sa pontică, deoarece regiunea Mării Negre este intim conectată la Orientul Mijlociu prin Turcia – stat cu dublă afiliere regională, pontică și medio-orientală și dublă afiliere continentală, eur-asiatică. În cazul unei destabilizări a Turciei, România intră în linia dreaptă a consecințelor. Din punctul meu de vedere, o destabilizare a Turciei este mai periculoasă pentru România decât orice alt război sau conflict pontic, pentru că atunci, unda de șoc dinspre Orient, migraționistă sau nu, nu va mai avea nici o barieră și va izbi din plin coastele pontice.
Și, așa cum am spus deja, Orientul Mijlociu deține resurse uriașe de hidrocarburi, 4 puncte de sufocare maritimă și este înconjurat de 5 mări strategice de care depinde economia globală. Pe cale de consecință, un război în această regiune nu are cum să nu producă efecte periferice și, în final globale. Este o chestiune matematică și faptul că unii decidenți occidentali au fost surprinși de impactul geoeconomic al atacării Iranului denotă lipsa noțiunilor elementare de geopolitică și geostrategie, o chestiune explicabilă prin ideologizarea iresponsabilă a învățământului de specialitate.
Ciprian Demeter: Iranul este unul dintre cei mai importanți actori regionali, cu o influență extinsă prin rețele politice, militare și ideologice. În același timp, este supus sancțiunilor și presiunilor internaționale constante. Cum evaluați poziția actuală a Iranului în arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu?
Alba Popescu: Henry Kissinger, bine-cunoscuta eminență cenușie a politicii externe americane din perioada Războiului Rece, spunea în cartea sa despre ordinea mondială că status quo-ul Orientului Mijlociu este asigurat de echilibrul strategic dintre liderii celor două mari denominațiuni islamice, în speță Arabia Saudită și Iranul. El atrăgea atenția americanilor să evite orice poziționare partizană, pentru a nu deschide calea vreunui competitor în chiar ”inima” pivotului global. Evident, actuala administrație americană nu l-a citit pe Kissinger sau dacă a făcut-o, nu l-a luat în considerație. Și, mai mult, nu a luat în considerație nici “efectul Gaza” asupra opiniei publice din Orientul Mijlociu, Europa, SUA, Canada, Australia etc. Astfel că, în acest moment, America își numără pe degetele de la o mâna aliații regionali, mai exact regimurile aflate la conducerea statelor care le găzduiesc bazele militare, pentru că populațiile nu sunt neapărat de partea SUA și a Israelului, un aspect foarte important și pe deplin vizibil în Bahrein, unde o monarhie sunnită conduce un popor majoritar shiit, fidel teocraților iranieni, în Kuwait, unde casa al-Sabah a adoptat măsuri de forță pentru a limita manifestările pro-iraniene ale populației, sau în Qatar, unde a fost nevoie de o lege marțială pentru a preveni eventualele acțiuni de protest. De asemenea, în Iordania, monarhul hashemit este tot mai contestat de popor din cauza relațiilor sale cu Occidentul, iar, în Arabia Saudită, casa dinastică gestionează nemulțumirea internă generată de acțiunile Israelului în regiune printr-o retorică oficială împotriva Tel-Aviv-ului, mai ales după devoalarea în presă a rolului jucat de prințul moștenitor saudit în decizia administrației Trump de a ataca Iranul. Și toate acestea în timp ce Rusia și China își consolidează imaginea în regiune, iar formatele așa-zis multipolare devin tot mai atractive pentru jucătorii regionali.
În acest moment Iranul poartă un război pentru care s-a pregătit din 1979 încoace, un război total, nelimitat, hibrid, cu reale șanse de a se transforma în război civilizațional. Este un război în care Iranul se autodefinește ca fiind un soi de Mahdi planetar, ce va învinge Răul Suprem prin martiriul sfințitor al poporului său, un război geoeconomic, informațional, cognitiv, cu accente escatologice, menit să discrediteze imaginea de hegemon atotputernic a Americii și să-i chestioneze superioritatea tehnologică militară. Este, de asemenea, un război în care îi are de partea sa pe musulmanii de rând, indiferent de denominațiune, laolaltă cu facțiuni importante din Frăția Musulmană Egipteană, la care se adaugă statele vizate de nevoile securitare ale Israelului, precum Turcia, Libanul și Egiptul, puteri nucleare precum China, Rusia, Coreea de Nord, Pakistan, și o parte importantă a opiniei publice globale, care folosește contextul pentru a lovi politic în președintele Trump și în premierul Netanyahu, pentru că, inexorabil, decizia neinspirată a administrației Trump de a ataca Iranul se contabilizează politic și anunță o victorie radicală a democraților în alegerile parțiale din noiembrie. Poziționarea partidelor de partea ”cauzei palestiniene” și acum a iranienilor, valabilă nu doar în SUA, ci și în restul Occidentului Colectiv, beneficiază de un spor de simpatie în rândurile electoratului indecis.
Dacă va supraviețui, Iranul își va consolida rolul de hegemon regional, devenind axul unei viitoare integrări a Orientului Mijlociu în Blocul Asiatic. Dacă nu, locul său va fi luat de Turcia, o Turcie timorată însă, conștientă de marile sale vulnerabilități, dintre care se evidențiază problema kurdă. Per ansamblu, într-un astfel de deznodământ, lumea islamică va fi mult șubrezită, sporind valențele de hegemon regional ale Israelului și șansele reconfigurării granițelor sale în conformitate cu hărțile mentale ale Israelului biblic. În oricare dintre cazuri, însă, Iranul își va menține statutul de lider al lumii shiite.
Ciprian Demeter: Dosarul nuclear iranian rămâne un punct sensibil, care generează tensiuni între Teheran și Occident, dar și neliniști în rândul statelor din regiune. Negocierile par blocate într-un cerc vicios. Credeți că mai există spațiu real pentru o soluție diplomatică în problema nucleară iraniană?
Alba Popescu: În acest moment, al confruntării cinetice dintre Iran și binomul SUA-Israel, problema soluționării diplomatice pare depășită. Dar, nimic nu este imposibil. Cred în continuare în capacitatea americanilor de a gestiona situația și de a găsi o cale de a încheia acest război, care amenință însăși ordinea mondială. Este un război care nu ar fi trebuit să urmărească o schimbare de regim la Teheran, ci mai degrabă, găsirea unor parteneri de dialog rezonabili, doar că lichidarea Marelui Ayatollah Ali Khamenei și înlocuirea sa cu fiul acestuia a tăiat orice șansă de reconciliere directă. Prin urmare, soluția diplomatică nu se va putea găsi în relația dintre beligeranți și nici în intervenția celorlalte state medio-orientale, ci în medierea Chinei și a Rusiei, puternicii aliați ai regimului de la Teheran, mediere care ar putea pune în discuție și viitorul nuclear al Iranului.
Ciprian Demeter: Iranul nu este doar un actor extern, ci și o societate complexă, cu tensiuni interne, generații tinere și presiuni sociale tot mai vizibile. Aceste dinamici interne sunt adeseori ignorate în analiza geopolitică. Cât de mult pot influența evoluțiile interne din Iran direcția sa geopolitică externă?
Alba Popescu: Poporul iranian are o istorie multimilenară, imperială, civilizatoare, de care este foarte mândru. A trecut prin mari încercări istorice și, chiar dacă a sfârșit prin a împărtăși Islamul în detrimentul religiei sale străvechi, zoroastriste, a ales shiismul, pesemne și dintr-o reacție de frondă față de agresorii săi arabi, sunniți, shiism care a împrumutat din hagiografia creștină și a inclus martiriul în dogmă, ca o cale sigură spre mântuire. Iranienii sunt oameni de munte, duri, rezistenți, conservatori, oameni obișnuiți cu vicisitudinile naturii, cu penuria și sacrificiile. Moartea nu îi sperie ca pe majoritatea oamenilor, pentru că îi va aduce alături de Allah, în lumina lui. Chiar dacă există o propensiune firească a tineretului educat spre modernism și eliberare vestimentară din chingile dogmei islamice, în special în rândul locuitorilor din urbanul mare, aceasta nu anulează conservatorismul specific societății iraniene, cu atât mai mult cu cât troțkismul cultural a demolat șansele Occidentului de a mai seduce geopolitic alte spații. Prin urmare, oricât de mult și-ar dori tinerii iranieni să iasă de sub patronajul mullahilor, alternativa oferită de un Occident decadent, zguduit de scandaluri de tip Epstein, este din start respinsă, cu atât mai mult cu cât această alternativă gravitează în jurul fiului fostului Șah, Mohammad Reza Pahlavi, a cărui memorie este respinsă de mulți iranieni, din cauza opulenței deșănțate și a modului brutal în care a condus țara. În plus, în actualul context geopolitic, Iranul este înconjurat de state interesate în menținerea orânduirii sale. Așadar, este puțin probabil ca minoritățile naționale, dispuse compact mai ales în nordul și estul țării, să fie antrenate în acțiuni destabilizatoare. Poate cu excepția kurzilor, care ar putea fi, din nou, mesmerizați cu promisiunea statalității mult visate. Și, să nu uităm că, în lumea musulmană, identitatea religioasă excede în importanță identitatea etnică și că lichidarea Marelui Ayatollah este echivalentă cu uciderea Papei, a lui Dalai-Lama sau a oricărui întâi-stătător al vreunei confesiuni, având efecte majore în direcția sporirii coeziunii societale.
Pe cale de consecință, este greu de crezut că va există o revoltă internă menită să dărâme regimul și să schimbe alianțele Iranului. Dar nimic nu este imposibil.
Ciprian Demeter: Statele Unite au jucat decenii la rând rolul de arbitru și forță dominantă în Orientul Mijlociu, însă implicarea lor pare tot mai selectivă. Prioritățile globale ale Washingtonului se schimbă. Asistăm la o retragere strategică a SUA din Orientul Mijlociu sau la o redefinire a prezenței sale?
Alba Popescu: La ora actuală, SUA își apără poziția de hegemon global în fața Chinei și încearcă să implementeze o contra-strategie menită să blocheze masterplanul hegemonic chinez. Este vorba despre ”comunitatea destinului comun al omenirii”, sintagma care definește sfera de influență pe care Beijingul o construiește pe 4 continente (Asia, Europa, Africa, America de Sud) și 4 oceane (Pacific, Indian, Atlantic, Arctic), sferă de influență care are la bază Inițiativa geoeconomică a Drumului și Centurii Mătăsii, peste care s-au suprapus Inițiativa de Securitate Globală, Inițiativa de Guvernanță Globală și multitudinea de inițiative menite să îi asigure supremația globală tehnologică și civilizațională.
Plan contrastrategic ce presupune atât scoaterea din joc a hub-urilor, a pivoților de tipul Iranului, de exemplu, de care depind buna funcționare a coridoarelor strategice și geo-economice chinezești, cât și asigurarea resurselor necesare supremației tehnologice. Resurse care includ atât minereurile strategice, cât și hidrocarburile fără de care super-computerele și toate celelalte echipamente ce produc așa-numita inteligență artificială nu pot performa. Prin urmare, tot acest tumult geopolitic este parte integrantă a acestei contra-strategii americane, care a început în perioada primei administrații Trump, când relațiile sino-americane s-au gripat în plan tarifar și economic și au continuat acum, prin scoaterea din joc a surselor ieftine de hidrocarburi ale Chinei. Și amintesc aici Sudanul, Nigeria, Venezuela, Iranul. În aceeași cheie contra-strategică trebuie înțeleasă și problema Groenlandei, a Albertei și redobândirea controlului de către americani a Canalului Panama, zone strategice în care prezența chineză devenise foarte intensă. Doar că, la fel ca într-o boală, este mai ușor să previi decât să vindeci. Americanii au lăsat lucrurile să se întâmple, orbiți de mercantilism, autosuficiență și troțkism, iar acum s-au trezit că istoria se repetă și că Războiul Peloponeziac este mai actual ca oricând.
Am scris despre planul geostrategic chinez de ani buni. Am scris și despre planul geostrategic rusesc de ani buni. Am avertizat cu privire la pierderea Africii de către Occidentul Colectiv și împărțirea emisferei estice pe direcția nordului rusesc și a sudului chinez, pe axa Tropicului Cancerului, urmată de prinderea Europei într-un clește geopolitic ruso-chinez. Am avut, se pare, dreptate. Atacarea Iranului, urmată de perturbarea capacităților de producție și transport ale hidrocarburilor din Golful Persic și a traficului naval prin 2 din cele 7 puncte de sufocare maritimă ale lumii au repus Rusia pe poziția sa anterioară, de influență, în raport cu Europa. Poziție pierdută după invadarea Ucrainei în 2022 și recâștigată acum, după ce câmpurile gazifere ale Qatarului au fost vizate de rachetele iraniene, hidrocarburile Orientului Mijlociu ajung tot mai greu în Europa, iar Ucraina este prinsă în menghină, între nevoile sale de țară aflată în război și cererile aliaților săi de a da drumul transporturilor de gaze dinspre agresorul său. Este o poziție recâștigată de Rusia atât în raport cu Europa, cât și în raport cu China, care o subordonase și o transformase într-un proxy al său în competiția hegemonică cu SUA. Astfel că, la ora actuală, trilaterala SUA-Rusia-China s-a refăcut și nu ar fi exclus ca, la un moment dat, să asistăm la implementarea modelelor globale concepute de Kalergi, Haushofer și Dughin, care închideau SUA în emisfera lor vestică, lăsând estul global la dispoziția puterilor acestei emisfere. La fel cum nu ar fi câtuși de puțin exclus ca planul contra-strategic american să reușească și Israelul, care este capul său de pod medio-oriental, să domine nestingherit pivotul global.
Dar, pentru aceasta este nevoie de luciditate și de înțelegerea faptului că NATO este o sursă de putere pentru SUA și nu o povară, că fără NATO, SUA devin esențialmente o putere a emisferei vestice și că, în geopolitică, sentimentele personale și eresurile mesianice ale unor minți tulburate sunt căile sigure spre dezastru. Și nu pot să nu atrag atenția asupra riscului atragerii în conflict a Turciei, vizată de declarațiile belicoase ale unor politicieni înfierbântați, care ar spulbera efectiv Alianța și ar crea terenul fertil pentru o viitoare ordine ruso-chineză a emisferei estice. Dar și asupra distrugerii moscheii Al-Aksa, loc simbolic al Islamului, care ar putea declanșa războiul civilizațional și ar detona efectiv toate regimurile pro-americane din lumea islamică – o adevărată catastrofă geopolitică pentru SUA, care și-ar pierde orice relevanță într-un spațiu atât de valoros geopolitic. Acest spațiu ar glisa in corpore spre blocul ruso-chinez, situație în care, Europa, cu crizele sale suprapuse, cu troțkismul care i-a șubrezit liantul civilizațional și politicile sale verzi ce i-au distrus sursele convenționale de energie, cu eresurile sale eurocentrice bazate pe cupola de securitate asigurată de alții (SUA), ar putea fi doar o nucă moale, prinsă în cleștele geopolitic ruso-chinez.
Prin urmare, că să revin la întrebarea dvs, în acest moment SUA nu au nicio intenție de a se retrage din Orientul Mijlociu. Din contră, Washingtonul încearcă să scoată din joc furnizorii de energie ieftină ai Chinei și să blocheze atragerea Orientului Mijlociu în sfera de influență a Blocului Asiatic. Cât succes vor avea… râmâne de văzut în perioada următoare.