Având în vedere că în prezent atât de multe țări se confruntă cu dezechilibre macroeconomice și probleme legate de datorie, care le afectează grav perspectivele de dezvoltare, principiile de planificare a programelor FMI – deși sunt întotdeauna importante – au devenit mai actuale ca niciodată.
În analiza sa, FMI trebuie să ia în considerare cel puțin trei elemente-cheie ale planificării programelor, cu scopul de a le reforma pe toate.
Prevenirea utilizării neadecvate a fondurilor
Primul element este impunerea condițiilor de politică. Se presupune că finanțarea FMI trebuie să joace un rol stabilizator, adică trebuie să facă posibilă o politică macroeconomică anticiclică în țările care nu au acces la alte surse de finanțare. Aceste fonduri nu trebuie niciodată utilizate pentru rambursarea datoriilor care au atins un nivel nesustenabil.
Conform propriilor reguli ale FMI, pentru a avea acces la resursele fondului, o țară trebuie să aibă o datorie la un nivel sustenabil sau trebuie să se angajeze să-i restabilească sustenabilitatea prin restructurare.
Regulile de creditare stabilite de FMI în cazul existenței unor restanțe permit fondului să acorde împrumuturi țărilor care au restanțe față de alți creditori, ceea ce facilitează procesul de restructurare.
Ceea ce nu ar trebui să se întâmple, însă, este ca fondul să finanțeze programe suplimentare care includ măsuri de reducere a bugetului (de exemplu, reducerea investițiilor în infrastructura publică, educație și sănătate), în timp ce guvernul țării continuă să-și achite datoriile față de sectorul privat sau alți creditori care refuză să acorde finanțare pentru refinanțarea datoriei.
Aceasta a devenit o tendință îngrijorătoare în multe țări în curs de dezvoltare, așa cum s-a menționat în „Raportul Jubiliar” al Vaticanului din anul trecut, destinat Papei Francisc. În ultimii ani, finanțarea multilaterală a țărilor în curs de dezvoltare a contribuit în mod evident la scurgerea de fonduri către sectorul privat, și nu la creșterea investițiilor interne.
În plus, programele finanțate de FMI trebuie să prevină viitoarele mișcări destabilizatoare de capital. În țările în curs de dezvoltare, atunci când aceste fluxuri nu sunt reglementate, ele se dovedesc de obicei prociclice, ceea ce, la rândul său, accentuează incertitudinea și volatilitatea cursurilor de schimb, reducând investițiile.
Iar împrumuturile FMI nu trebuie în niciun caz utilizate pentru finanțarea fugii de capital. Reglementarea fluxurilor de capital are un rol clar: să împiedice speculațiile valutare de tip „carry trade” și să prevină utilizarea necorespunzătoare a fondurilor FMI în perioada de stabilizare.
Protejarea investițiilor de importanță critică
Al doilea element al planificării programelor se referă la situațiile de urgență. Programele se bazează pe ipoteze de bază, dar realitatea este incertă și sunt posibile abateri semnificative de la aceste ipoteze – cu atât mai mult într-un context global care a devenit extrem de imprevizibil.
Programele FMI trebuie să protejeze investițiile esențiale pentru creșterea economică pe termen mediu. Acest lucru este necesar pentru a garanta stabilizarea pe termen lung și pentru a evita capcana programelor interminabile ale FMI, menite doar să refinanțeze datoria față de fond. În special, investițiile în cunoaștere și infrastructură sunt adesea reduse în mod disproporționat în momentul ajustării programelor, după ce previziunile de bază ale acestora nu s-au îndeplinit.
Pentru astfel de situații trebuie să existe planuri de urgență. Deși un număr semnificativ de programe ale FMI s-au dovedit a nu fi atât de „reușite” pe cât se aștepta, acestea pot să nu-și atingă obiectivele stabilite din numeroase motive, printre care o implementare deficitară, erori în modelele de bază sau noi șocuri negative. Planurile de urgență trebuie să țină seama de cauzele eșecurilor.
La elaborarea acestor planuri de urgență, fondul trebuie să acorde o atenție deosebită măsurilor și procedurilor care slăbesc procesele democratice și responsabilitatea, inclusiv orice ar putea sugera o lipsă de transparență sau de divulgare completă a informațiilor.
De exemplu, fondul nu trebuie să încheie acorduri cu o țară (să zicem, cu Bolivia, un exemplu potențial de actualitate) și să anunțe doar parametrii politici în cadrul scenariului de bază, dar, în același timp, să semneze un anexă confidențială la acordul cu guvernul, care prevede majorarea taxei pe valoarea adăugată în cazul în care indicatorii bugetari vizați nu vor fi atinși.
Asigurarea transparenței și a responsabilității publice
Al treilea element al planificării programelor, la care Fondul trebuie să acorde atenție, este sentimentul de apartenență („ownership”). În cadrul FMI, acesta este un criteriu extrem de important pentru împrumuturile de „acces excepțional”, adică pentru împrumuturile care depășesc anumite limite.
Împrumuturile FMI reprezintă obligații pentru guvernele viitoare și chiar pentru generații întregi. Sentimentul de apartenență trebuie să însemne un sprijin politic și social cu adevărat larg pentru împrumutul FMI, și nu doar acordul guvernului actual (sau chiar angajamentul acestuia) de a pune în aplicare o politică convenită.
Problema este că guvernul ar putea accepta un acord pentru propria supraviețuire, și nu pentru bunăstarea pe termen lung a țării. Am văzut deja cazuri în care astfel de manevre politice au influențat în mod evident creditorii – și chiar FMI-ul.
Unul dintre criteriile posibile de „apartenență” ar putea fi aprobarea parlamentară a acordului încheiat între guvern și FMI. Acest element, precum și transparența și responsabilitatea publică, devin deosebit de importante în epoca actuală, caracterizată de un regres al democrației.
Succesul FMI trebuie evaluat în funcție de impactul programelor sale financiare asupra stabilizării și redresării economice a țărilor debitoare aflate în criză, precum și asupra bunăstării populației, inclusiv a celor care trăiesc în sărăcie.
Obiectivul programelor FMI trebuie să fie întotdeauna îmbunătățirea indicatorilor socio-economici ai țărilor, și nu prevenirea consecințelor negative ale incapacității lor de plată pe termen scurt asupra altor creditori – și cu atât mai puțin influențarea rezultatelor alegerilor din țara respectivă.
Martin Guzmán,
fost ministru al economiei din Argentina, actualmente profesor la Școala de Relații Internaționale și Publice a Universității Columbia, membru al Academiei Papale de Științe Sociale și al Comisiei Jubiliare din Vatican.
Joseph Stiglitz,
laureat al Premiului Nobel pentru economie, fost economist-șef la Banca Mondială și președinte al Consiliului Consultativ Economic al Președintelui SUA, în prezent profesor la Universitatea Columbia, autor al cărții „Calea spre libertate: Economia și o societate bună” (W. W. Norton & Company și Allen Lane, 2024).
©: Project Syndicate, 2026.
www.project-syndicate.org
The post Ce modificări sunt necesare în programele FMI appeared first on LOGOPRESS.