Deși este puțin probabil să preia puterea în primul caz, are încă o șansă să o facă în cel de-al doilea. Are nevoie doar de sprijinul a trei alți deputați din Magdeburg, iar Alianța Sahra Wagenknecht de extremă stânga (care îmbină socialismul cu naționalismul) a dat semne de disponibilitate de a coopera cu Alternativa pentru Germania (AfD).
Se prăbușește „zidul de protecție” german? Timp de ani de zile, toate celelalte partide germane au refuzat cu fermitate să colaboreze cu extrema dreaptă, iar criticii (inclusiv vicepreședintele SUA, JD Vance) au susținut că această practică este nedemocratică și, în ultimă instanță, contraproductivă. Au avut dreptate?
În Saxonia-Anhalt, AfD a obținut de peste două ori mai multe voturi decât creștin-democrații, aflați pe locul al doilea, partidul de centru-dreapta aflat la guvernare în Germania. Cu toate acestea, rămâne valabil faptul că niciun partid nu are dreptul să dețină puterea dacă nu obține majoritatea (50% plus un vot). Așadar, o altă modalitate de a interpreta același rezultat este că o majoritate clară a votat împotriva extremei drepte – nu din întâmplare, ci ca un efort conștient de a refuza puterea unui partid pe care mulți îl consideră, pe bună dreptate, o amenințare la adresa democrației.
Ar fi destul de ciudat să se susțină că ignorarea acestui vot masiv împotriva AfD este „democratică”. Un singur teoretician proeminent al democrației, juristul austriac Hans Kelsen, a mers vreodată atât de departe încât să sugereze că toate partidele dintr-o adunare reprezentativă ar trebui să urmărească întotdeauna compromisuri și să se adreseze minorităților. Promisiunea democrației, susține el, se bazează pe autoguvernarea colectivă. Cu cât este mai mare numărul de oameni care își pot vedea voința reflectată în politicile unui guvern, cu atât sunt mai liberi.
Însă viziunea lui Kelsen privind cooperarea interpartinică maximă nu este atât de democratică pe cât pare. Dacă o majoritate covârșitoare este în favoarea eliminării paradisurilor fiscale, de ce ar trebui să facă compromisuri cu miliardarii care beneficiază de status quo? Căutarea compromisului devine și mai greu de justificat atunci când partidele sunt alese tocmai pentru că alegătorii nu doresc să vadă o cooperare cu extrema dreaptă.
Care sunt riscurile neutilizării unui „firewall”?
Criticii „firewall-ului” susțin că acesta neagă reprezentarea alegătorilor de extremă dreaptă. Dar acest lucru este evident fals. Deputații de extremă dreaptă sunt deja destul de vocali și activi în parlamentele în care au câștigat locuri, mai ales în sistemele politice care oferă partidelor de opoziție multe pârghii pentru a trage guvernul la răspundere. Germania este una dintre aceste țări. Extrema dreaptă are multe oportunități de a exercita presiune asupra guvernului actual și de a forța dezbateri pe teme alese de ea. Într-o democrație, a fi în afara puterii nu înseamnă a fi în afara atenției.
Când politologul Christian Stecker (un critic proeminent al „zidului de protecție”) deplânge deficitul Germaniei de „reprezentare tematică”, el trece cu vederea distincția crucială dintre dreptul de a fi ascultat și dreptul de a exercita autoritatea. Este adevărat că, dacă partidele de extremă dreaptă dețin locuri în parlament, celelalte partide nu ar trebui să refuze să dezbată cu ele. Dar a discuta cu populiștii de extremă dreaptă aleși în mod legal nu înseamnă că trebuie să le accepți pozițiile.
Din păcate, tocmai această acomodare este ceea ce s-a întâmplat în multe țări europene în ultimii ani. Deși au refuzat oficial coalițiile cu extrema dreaptă, numeroși politicieni (în principal de centru-dreapta) au preluat, de fapt, retorica extremei drepte, încălcând bariera de protecție.
Așa cum au arătat numeroase studii, încercarea de a distruge extrema dreaptă prin imitarea ei se întoarce de obicei împotriva centrului-dreapta. La fel, teoria conform căreia includerea extremei drepte în guvern o va expune ca fiind incompetentă și, prin urmare, îi va eroda sprijinul, nu s-a confirmat. În studiile care au testat această ipoteză, extrema dreaptă a obținut rezultate mai bune cu o medie de șase puncte procentuale la următoarele alegeri, iar acest rezultat se menține și atunci când extrema dreaptă susține un guvern minoritar.
Desigur, Partidul Democraților Suedezi de extremă dreaptă a susținut un guvern minoritar de centru-dreapta, dar a pierdut voturi la recentele alegeri din țară pentru prima dată de la intrarea în parlament în 2010. (Mai mult, înaintea votului din această lună, partidele de centru-dreapta propuseseră chiar includerea Partidului Democraților Suedezi într-o coaliție oficială în viitor.) Totuși, nu ar trebui să se generalizeze pe baza acestui rezultat. Prin susținerea unui guvern minoritar, extrema dreaptă poate influența agenda fără a fi nevoită să-și asume responsabilitatea pentru punerea în aplicare a acesteia sau pentru rezultate — o concepție cu greu plauzibilă asupra democrației.
Un semn rău pentru democrație
Este adevărat că, dacă extrema dreaptă continuă să obțină rezultate mai bune la urne, coalițiile menite să o țină departe de putere vor deveni inevitabil mai eterogene, iar acest lucru se va întoarce potențial împotriva lor. Alianțele ideologic incoerente, care cuprind pe toată lumea, de la extrema stângă până la centrul-dreapta, vor suferi din cauza certurilor constante și a ineficienței. De asemenea, ele riscă să confirme afirmația standard a populiștilor de extremă dreaptă, conform căreia o clasă politică malefică va face orice – inclusiv să-și abandoneze propriile principii declarate – pentru a-i ține departe de putere.
Din fericire, acest rezultat nu este inevitabil. Dar, pentru a-l evita, celelalte partide trebuie să înceteze să mai facă campanie doar împotriva extremei drepte, în detrimentul prezentării unei viziuni pozitive proprii asupra viitorului. În Mecklenburg-Vorpommern, candidata în funcție, Manuela Schwesig, din partea social-democraților, s-a prezentat ca „Die Frau gegen Blau” („Femeia împotriva albastrului”). Acest lucru a avut un anumit efect, dar nu a fost suficient pentru a împiedica AfD să termine pe primul loc.
Mai precis, în Saxonia-Anhalt, AfD a înregistrat câștiguri istorice, în parte pentru că a transmis speranță (sloganurile sale, „Totul este posibil” și „Totul va fi bine”, ar fi putut proveni dintr-o campanie a lui Barack Obama). Partidul a răspuns cu încredere la preocupările principale ale alegătorilor, care se concentrau nu atât pe migrație, cât pe condițiile economice. Când a venit vorba de acest subiect crucial, celelalte partide păreau să aibă puține de spus.
Jan-Werner Mueller,
profesor de științe politice la Universitatea Princeton, este cercetător la Institutul pentru Științe Umane din Viena și autorul cărții care urmează să apară, *Street, Palace, Square: The Architecture of Democratic Spaces* (Penguin Books, 2026).
© Project Syndicate, 2026.
www.project-syndicate.org
The post Se prăbușește „firewall-ul” Germaniei? appeared first on LOGOPRESS.