Katja Saha, Reprezentanta UNHCR în Republica Moldova
Prea des, discuțiile despre refugiați se concentrează doar asupra costurilor umanitare. De multe ori însă, realitatea este cu totul alta. În Republica Moldova, adevărata întrebare nu este dacă țara își poate permite să integreze refugiații pe piața muncii, ci dacă își poate permite să nu o facă.
Acum câteva săptămâni, am întâlnit-o pe Tatiana, o refugiată din Ucraina care locuiește în Republica Moldova, unde a reușit să revină la profesia sa de profesoară. La prima vedere, povestea ei nu părea ieșită din comun. În întreaga lume, milioane de persoane strămutate forțat, încearcă să-și reconstruiască viețile după conflicte și crize.
„Inițial, a fost înfricoșător să o iei de la capăt”, mi-a spus ea. „Ajungi într-un loc nou și, dintr-odată, tot ceea ce îți era familiar cândva dispare. Munca ne-a ajutat să ne regăsim stabilitatea.”
Cuvintele ei mi-au rămas în minte pentru că surprind un aspect care lipsește adesea din dezbaterile publice atunci când vine vorba despre strămutarea forțată: munca nu constituie doar o sursă de venit. Aceasta le oferă oamenilor independență, le redă sentimentul de demnitate și îi ajută să-și păstreze identitatea, după ce războiul, violența sau persecuția le-au răpit oamenilor atât de multe. Iar dacă restabilirea demnității și independenței nu reprezintă motive suficiente pentru a sprijini incluziunea refugiaților pe piața muncii, există un alt argument puternic: economia.
Republica Moldova oferă un exemplu convingător. Analiza UNHCR a unui studiu realizat cu sprijinul Centrului Comun de Date privind Strămutarea Forțată arată atât potențialul economic al ocupării refugiaților în țară, cât și costul nevalorificării acestuia. Refugiații care au locuri de muncă formale generează pentru stat venituri de aproximativ șapte ori mai mari decât cei care rămân fără un loc de muncă sau lucrează informal. Numai în sectorul industrial, facilitarea accesului la muncă formală pentru încă 5.000 de refugiați ar putea genera aproximativ 30 de milioane USD anual pentru bugetul public. Oportunitățile sunt și mai mari în sectoarele care necesită competențe specializate și în sectorul serviciilor, unde o participare mai mare pe piața muncii s-ar putea traduce în venituri fiscale semnificativ mai mari.
Același studiu ne ajută să înțelegem și de ce atât de mulți refugiați nu reușesc să-și valorifice competențele. Peste 80% dintre refugiații ucraineni cu vârstă de angajare din Republica Moldova au experiență profesională anterioară, iar aproximativ trei sferturi au studii superioare sau calificări profesionale. Cu toate acestea, doar aproximativ o treime au reușit să obțină un loc de muncă remunerat, formal sau informal, de la sosirea lor în țară.
Acest lucru nu reflectă o lipsă de motivație sau de talent. Mai degrabă, indică existența unor bariere întâlnite frecvent în țările care găzduiesc refugiați, inclusiv dificultăți lingvistice, lipsa serviciilor de îngrijire a copiilor, nerecunoașterea calificărilor și norme care, în mod neintenționat, exclud anumite persoane de la serviciile de sprijin pentru ocuparea forței de muncă. Aceste bariere văzute drept simple probleme de ordin administrativ sau tehnic, vin cu un cost mare. Fiecare obstacol care împiedică un refugiat calificat să muncească îi împiedică, în același timp, pe angajatori să aibă acces la competențele de care au nevoie și privează statul de contribuabili, dar și contribuții suplimentare.
Acest lucru este deosebit de relevant într-un moment în care guvernele și donatorii internaționali caută soluții mai sustenabile pentru refugiații care nu pot reveni acasă pentru perioade îndelungate. Deși ajutorul umanitar rămâne esențial în perioade de criză, ocuparea forței de muncă oferă ceva ce ajutorul, de unul singur, nu poate oferi: posibilitatea ca refugiații să aibă un control mai mare asupra propriilor vieți. Munca aduce demnitate, venituri și independență; angajatorii au acces la competențele de care au nevoie; țările gazdă își consolidează economiile; iar bugetele publice se confruntă cu mai puține presiuni pe termen lung. Munca este mai mult decât o punte către reziliență și speranță. Ea le permite oamenilor să-și pună în valoare și să-și dezvolte competențele, să-și protejeze resursele și să fie mai bine pregătiți pentru momentul în care se vor putea întoarce în siguranță în țara lor de origine.
În colaborarea dintre actorii umanitari și cei din domeniul dezvoltării, vorbim frecvent despre autonomie ca obiectiv. Ocuparea forței de muncă joacă un rol central în transformarea acestui obiectiv în realitate. Datele ne ajută să vedem unde este nevoie de acțiune: unde competențele rămân nevalorificate, ce îi împiedică pe oameni să muncească și dacă politicile creează căi reale către locuri de muncă decente.
După cum a declarat Barham Salih, Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiați: „Trebuie să măsurăm succesul prin capacitatea oamenilor de a-și reconstrui viețile.” Pentru milioane de persoane strămutate, accesul la măsuri active de sprijin pentru ocuparea forței de muncă și la locuri de muncă decente oferă tocmai această oportunitate.
Când mă gândesc la această dezbatere, mă gândesc la Tatiana. Nu pentru că povestea ei ar fi una ieșită din comun, ci tocmai pentru că nu este – ea reflectă realitatea a milioane de oameni. În Republica Moldova și în întreaga lume există profesori, asistenți medicali, ingineri, antreprenori și părinți care și-au pierdut casele, dar nu și competențele, ambiția sau determinarea. Ceea ce caută ei nu este dependența de ajutor, ci oportunități.
Republica Moldova ne pune în fața unei provocări simple: nu cum să sprijinim refugiații la nesfârșit, ci cum să eliminăm barierele care îi împiedică să contribuie astăzi. Pentru că atunci când refugiații muncesc, familiile își recapătă stabilitatea, întreprinderile găsesc competențele de care au nevoie, iar țările își consolidează economiile.
Talentul nu se oprește la graniță.
Despre autoare: Katja Saha este Reprezentanta UNHCR în Republica Moldova. Deține o diplomă de master în drept de la Universitatea din Laponia, Finlanda, precum și calificări postuniversitare în managementul organizațiilor neguvernamentale și cooperare internațională, obținute în Spania. De la alăturarea sa la UNHCR în 2003, a ocupat funcții de conducere în Orientul Mijlociu, Africa, America Latină și Europa, inclusiv funcții regionale la sediul UNHCR din Geneva. Înainte de numirea sa în Republica Moldova, a fost Reprezentanta UNHCR în Cipru.
Despre Centrul Comun de Date privind Strămutarea Forțată (JDC)
JDC, un parteneriat între Banca Mondială și UNHCR, catalizează și coordonează eforturile de consolidare a sistemelor naționale de date și de integrare a populațiilor strămutate forțat în statisticile oficiale. Centrul contribuie la îmbunătățirea disponibilității și utilizării datelor privind strămutarea forțată la nivel global și urmărește ca datele și analizele relevante să ajungă la cei care iau decizii operaționale și de politică publică ce afectează refugiații, persoanele strămutate intern și comunitățile gazdă.
Articolul OP-ED | Cea mai inteligentă politică privind refugiații? Să le permitem să muncească apare prima dată în Realitatea.md.