După ce am luat trenul înapoi și am mers pe jos până la metrou, am simțit un miros de gaz lacrimogen în aer. Stația de metrou de lângă apartamentul nostru era închisă, așa că am coborât la o stație din apropiere, unde am găsit o mulțime de adolescenți înghesuiți sub scara de ieșire, împărțind măști de protecție din perioada pandemiei de COVID-19. Am luat câte una pentru fiecare dintre noi, chiar înainte ca un nor de gaz lacrimogen să ne facă pe toți să ne repezim înapoi pe scări spre tren, cu ochii arzând.
Nu aveam cum să scăpăm de protestele care au izbucnit în liceele din Franța la sfârșitul lunii septembrie. Mulți tineri de aici, la fel ca semenii lor din întreaga lume, nu mai au speranță în viitor. Copleșite de măsurile de austeritate și de presiunile financiare, școlile lor se deteriorează. Unii profesori, copleșiți de condițiile precare de muncă, sunt absenți și nu sunt înlocuiți. Vara aceasta a fost, de asemenea, cea mai călduroasă din Franța de când au început înregistrările, în 1900. Tinerii știu că ne așteaptă și alte veri ca aceasta, sau chiar mai grele, și văd că adulții aflați la conducere nu fac aproape nimic în această privință.
La scurt timp după începerea protestelor studențești, diverse facțiuni politice – unele acționând cu bună-credință, altele nu – au încercat să se alăture mișcării. Dar, în ciuda jocurilor politice, studenții rămân în centrul acesteia.
Protestele de stradă din Franța sunt un ritual național. În 2023, au izbucnit demonstrații de amploare când președintele Emmanuel Macron a anunțat un plan de majorare a vârstei legale de pensionare de la 62 la 64 de ani. Reforma a devenit lege, iar protestele s-au potolit. Măsurile sale centrale legate de vârstă au fost ulterior suspendate până în 2028.
De data aceasta, nu se întrevede un final similar. Guvernul francez poate retrage un proiect de lege din dezbatere sau îl poate rescrie pentru a-i asigura adoptarea. Dar guvernele de astăzi par incapabile să creeze prin legi viitorul pe care tinerii îl doresc și îl merită.
Cu alegerile prezidențiale din 2027 care se apropie și cu extrema dreaptă în creștere în sondajele de opinie, unele persoane cu care am discutat prevăd că protestele vor da un impuls forțelor de extremă stânga. În orice caz, centrul nu mai rezistă. Și mi-e greu să găsesc pe cineva aici care să creadă că merită acest lucru sau măcar să spere că se va întâmpla.
Viitorul tinerilor este viitorul țării
Unde ajunge Franța în această situație? Deocamdată, revendicările studenților sunt în mare parte vagi. Mulți protestatari mai în vârstă s-au concentrat pe creșterea costului vieții, preluând discursul despre „accesibilitate” auzit și în alte părți. A doua zi după proteste, titlurile din presă s-au axat pe cine era responsabil pentru violențe. Dar bănuiesc că problema cea mai importantă ar putea fi una generațională. Nicio țară nu poate avea un viitor decent dacă tinerii ei nu văd niciunul pentru ei înșiși.
Poate că într-o zi, protestele vor fi privite ca un pas către o confruntare între pretențiile celor în vârstă și perspectivele tinerilor. Politica a fost mult timp organizată pe criterii de clasă, apartenență națională, religie sau identitate. Ar putea vârsta să devină linia de fractură definitorie a politicii? Dacă da, va trebui să ne gândim mai profund la modul în care puterea și oportunitățile sunt distribuite între generații.
Politica tinerilor nu este deloc o noutate. Veteranii încă în viață ai baricadelor din Paris din 1968 sunt acum toți pensionari. Astăzi, contribuțiile legate de pensii reprezintă aproximativ o treime din bugetul Ministerului Educației din Franța. Acest lucru reflectă parțial modul în care ministerul contabilizează costurile pensiilor, dar cifra este totuși revelatoare.
Pe măsură ce datoria publică crește și îngrijorările legate de împrumuturile guvernamentale se amplifică, se discută intens dacă Franța își mai poate permite statul său social. Însă întrebarea mai importantă este ce fel de stat social își dorește și care ar trebui să fie prioritățile sale. Cum pot guvernele să protejeze persoanele în vârstă – una dintre marile realizări ale democrației secolului al XX-lea – oferind în același timp tinerilor șansa la un viitor decent?
Aceste întrebări depășesc cu mult orice compromis real sau imaginar de tip „sumă zero” între drepturile la pensie și cheltuielile pentru educație. Miza este calitatea educației, dar și răspunsul nostru la încălzirea globală și la ascensiunea inteligenței artificiale.
O nouă politică pentru o nouă generație
Generațiile mai în vârstă sunt o forță politică redutabilă. Ele votează în număr mare și, pe măsură ce populația Franței îmbătrânește, au o pondere electorală din ce în ce mai mare. În schimb, majoritatea elevilor de liceu nu au vârsta necesară pentru a vota.
Generațiile mai în vârstă ocupă, de asemenea, multe dintre funcțiile prin care se exercită puterea oficială. Până acum, elevii înșiși nu și-au îndreptat cererile în mod explicit împotriva generațiilor mai în vârstă. Dar dacă aceste proteste vor avea o semnificație durabilă, va fi pentru că au marcat primele semne ale unei noi politici în care tinerii cer un cuvânt mai greu de spus asupra condițiilor care le determină perspectivele și pe cele ale planetei.
Pe drumul spre casă, am văzut grupuri de adolescenți mascați așezați pe podurile pietonale deasupra Canalului Saint-Martin, cu picioarele atârnând, privind cum ard coșurile de gunoi. Podurile canalului au jucat un rol și în luptele sângeroase din „Zilele de iunie” ale Revoluției din 1848, când muncitorii parizieni s-au confruntat cu Garda Națională și alte forțe guvernamentale. Diviziunile politice din acea epocă erau diferite. Ale noastre abia acum încep să se contureze.
Jonathan Levy,
profesor de istorie la Sciences Po, este autorul cărților *Ages of American Capitalism: A History of the United States* (Random House, 2021) și *The Real Economy: History and Theory* (Princeton University Press, 2025).
© Project Syndicate, 2026.
www.project-syndicate.org
The post O confruntare generațională pe străzile Parisului appeared first on LOGOPRESS.