Timp de 15 luni a trăit într-o organizație de extremă dreapta din Italia. A reușit să se desprindă de acel anturaj, iar apoi a scris o carte despre această experiență.
Așa s-a născut „Tinerețea noastră”, în care autorul, Andrea Oriente, un tânăr de 20 de ani, analizează modul în care funcționează îndoctrinarea, până la deziluzia dură a multor celor care aderă, scrie La Repubblica.
S-ar putea considera romanul de debut al lui Andrea Oriente, ca o lungă scrisoare adresată unui neofascist imaginar din mileniul al treilea, unui simpatizant al Casa Pound.
Este vorba despre jurnalul unui tânăr de douăzeci de ani care aderă la mișcarea neofascistă ScontroSistema și rămâne în cadrul acesteia timp de cincisprezece luni, până la ruptura finală.
Un roman-document, în care strategii literare abil aplicate sunt puse în slujba unei anchete intense, concise, capabilă să ofere informații prețioase despre acel univers politic și uman.
Începutul este fulminant din punct de vedere literar, ritmat de o frază incisivă: „Ușa este joasă. Trebuie să te apleci ca să intri. Un prag ca un filtru: ori ești înăuntru, ori ești afară”. Așa ne strecurăm și noi, ca Alice în vizuina Iepurelui Alb, în bârlogul ScontroSistema, printre afișele lui Leon Degrelle, Codreanu, ale Duce-ului, și alături de așa-numiții Novelli (începătorii, printre care se află și naratorul), deasupra cărora se află subordonații și, deasupra tuturor, șeful.
Angajamentul camarazilor se desfășoară între o „axă orizontală”, adică războiul cotidian, confruntările, incursiunile în barul condus „de negri”, isprăvile grupărilor de extremă dreapta, și „axa verticală”, marele război cu sine însuși, autodisciplina dusă până la ascetismul fanatic.
În grupare nu se consumă alcool, nu se înjură și nu se consumă droguri.
„Dușmanii” sunt Sistemul, democrația (ipocrită), birocrația, migranții, comuniștii, „speculatorii infami” precum evreul Șoroș.
Idealul de apărat nu este atât și doar patria, cât Europa Romei și a lui Carol cel Mare.
Adevărata coloană sonoră a cărții este numărătoarea flotărilor: „1-2-3-4-5-6-7-8-9-10!”.
Flotările impuse pentru greșeli, dar și pur și simplu pentru a consolida grupul.
În afara acelui loc nu trebuie să se vorbească despre asta: confidențialitate extremă. Când se vorbește despre femei, între o bere și alta, predomină disprețul și brutalitatea hipermasculinistă. Există și o parte dedicată studiului geopoliticii: de la Siria la Donbass, ședință în fiecare marți, comentariul final fiind rezervat șefului.
”Tinerețea noastră” arată cele trei motive pentru care se intră într-un grup: dorința de rebeliune (antisistem), dorința de a fi sau de a părea diferit (chiar și în fața familiei), dorința de apartenență (în grup te simți mai puternic). De ce atunci nu un centru social?
Pentru că devotamentul fanatic cerut aici are o aură eroică, și pentru că, dacă un tânăr trebuie să se pună „de partea greșită”, atunci o face până la capăt, devenind fascist.
Chiar și umilințele și ritualurile de o duritate orbitoare (adesea, începătorii sunt pălmuiți, chiar și pentru un nimic) sunt acceptate deoarece acel sentiment de apartenență oferă siguranță.
La aceasta se adaugă euforia vitalistă a confruntării.
„Ceea ce nu este plăcut la șoviniști — spunea Karl Kraus — nu este atât aversiunea față de celelalte națiuni, cât dragostea nejustificată pentru propria națiune. Acest lucru ne arată cât de greșit poate fi să combatem rasismul ca fiind inspirat doar de ură, în timp ce ura și căutarea țapilor ispășitori sunt mai degrabă calea prin care reușim să ne iubim pe noi înșine”.
Rasistul este, în felul său, solidar cu rasistul; ura sa față de ceilalți ascunde o iubire „deviată” pentru sine însuși sau pentru propria națiune.
Dar de ce această „secesiune” finală a protagonistului? El spune că din cauza oboselii. Mai exact, în cuvintele sale: „Eram singur și m-am alăturat mișcării ScontroSistema. Acum sunt și mai singur. Voiam să mă revolt și am găsit ordine și ierarhii. Voiam să fac politică și, în schimb, am ridicat bastoane. Ritmul mișcării nu mi se mai potrivește”.
Și mai mult: „Sunt singur. Sunt liber”.
Descoperă că alegerea sa l-a făcut să alunece în irealitate. Negând, în mod paradoxal, tocmai unele dintre „valorile” dreptei, precum individul împotriva masei sau libertatea supraumanistă (individul se dizolvă, de fapt, în corpul colectiv).
Mai presus de toate: el percepe la originea ideologiei de dreapta o minciună privind condiția umană, și anume negarea fragilității.
Chiar și pentru cel care se crede puternic și învingător (și poate fi așa temporar), la un moment dat corpul său îl va face să-și schimbe părerea. Această minciună originară scufundă în irealitate chiar și acea bârlog claustrofobic și aparent protector.
Când, la fel ca Alice, am ieșit în cele din urmă din cubicul împreună cu protagonistul, ni se pare că respirăm în sfârșit o gură de aer.