E creată de un IT-ist care-și spune Tom și care nu vrea să vină mai în față, să-l știe și oamenii. Despre Tom știm ce știm dintr-un interviu scurt, acordat profm.ro:
„Am creat-o efectiv așa cum un scriitor face un personaj pentru un roman.
Am avut o mare inspirație din Miron Radu Paraschivescu, un poet care a scris „Cântece țigănești” acum 80 de ani. Și mi-a plăcut foarte mult stilul lui, diferit de ce se publica la vremea aia. Îmi scriu versurile, după intru în programul cu care fac piesele și încep să schimb instrumentale până ajung la o piesă care să îmi placă”.
De ce Lolita și nu Anna Karenina?
Da, de Lolita este vorba, de Lolita Cercel, cântăreața creată exclusiv cu IA de un IT-ist pasionat de Miron Radu Paraschivescu și tehnologie.
Dar de ce „Lolita” și nu „Anna Karenina”, de exemplu? Sau de ce ea și nu „Betty Boop”?
Rămâne de văzut, de vreme ce creatorul ei preferă să stea în spatele butoanelor și nu să urce pe scenă, dar asta spune ceva despre arta reală pusă față în față cu cea creată de IA – spune că, în timp ce oamenii creează artă reală, IA-ul nu poate să genereze mai mult decât un fanfic.
Un fanfic care nu poate fi mai mult decât o imitație, un test-limită și o lipsă reală de risc.
Viralizarea nu este egală cu valoarea artistică
Autorul din spatele Inteligenței care a creat-o pe Lolita merge la sigur, dar își știe clar limitele și poate că nici nu vrea mai mult decât viralizări. Dar viralizările nu confirmă valoarea artistică, ci, cel mult, râcâie niște răni neștiute ale utilizatorilor de net.
Lolita suferă mereu, pe ea o părăsește toată lumea, e singură, nu are chef de mâncare, fumează și plânge – depresia comună a oricărui urban decent, cetățean integrat al Apocalipsei.
Lolita face engagement, iar caracterul ei ușor de înțeles nu o poate face mai mult decât atât. Artificialitatea, deși foarte bine ascunsă, se simte.
Macanache i-o zice lui Tom la țanc
Lolita vorbește mai mult despre tehnologie și mai puțin despre umanitate.
Pe ea o dictează algoritmul, nu durerea reală.
Mai mulți artiști (reali!) și-au exprimat îndoielile cu privire la acest proiect tehnologico-artistic. Macanache i-a scris pe Instagram lui Tom: „Caută un artist interpret să îți cânte piesele și lasă AI-ul, că e jale, oricât de bine ți-ar ieși piesele, le lipsește ceva și știm cu toți ce lipsește”.
Și ca estetică, Lolita scandalizează
Și ca estetică, Lolita scoate peri albi, pentru cum a fost ea gândită.
Alexandra Fin, activista care militează pentru drepturile comunității rome, a declarat pentru Digi24:
„Este profund inuman ca o cultură marginalizată să fie folosită pentru a genera profit printr-un artist virtual. Artiștii romi sunt tratați ca inferiori, în timp ce o identitate romă virtuală, devine apreciată și profitabilă”.
Paulina, compozitoare și cântăreață pop cu influențe balcanice, a comentat și ea:
„Există case de discuri, producători și artiști care aleg această scurtătură AI și din păcate astfel de piese ajung virale sau chiar pe radio. Este trist pentru artiștii independenți care se zbat să facă totul de la zero”.
Până la urmă, Tom e un Faust în depresie
Dar de ce preferă Tom, creatorul Lolitei, anonimatul? Nu este modestie, ci prudență. Tom nu știe unde va sfârși Lolita (sau, poate, anticipează prea bine?).
Tom știe că nu face muzică și că doar manevrează destoinic algoritmul, iar, prin asta, Tom este un Mefisto (Umbra lui Faust, creatorul care a făcut pact cu Diavolul pentru cunoștințe nelimitate). Dar, întocmai cum Mefisto încălca regulile, tot astfel Tom știe că succesul sau eșecul său depind de succesul sau eșecul Lolitei în online.
Lolita are estetică, dar fuge de responsabilitate, e seducătoare, dar nu riscă. Optimizată până la ultimul bit, Lolita va pieri în negurile algoritmului, iar Tom știe asta.
Până la urmă, Lolita este proiectul care vorbește despre obsesia omului de crea, știind, însă, că nu are măreție de Creator.
Că este doar un impostor.