E ușor să crezi că democrația moare doar prin tancuri și lovituri brutale. Dar uneori moare prin oboseală și prin lipsă de implicare. 20 februarie ne arată tocmai acest mecanism: cum o societate, speriată și dezbinată, poate fi convinsă să schimbe libertatea pe liniște și promisiuni populiste; cum un blocaj politic poate fi transformat în pretext pentru a concentra puterea; cum o democrație imperfectă poate fi declarată „ineficientă” și înlocuită cu autoritatea care, odată instalată, nu mai pleacă la termen.
Și mai ales: 20 februarie ne amintește un adevăr pe care românii îl învață mereu prea târziu: democrația, odată pierdută, nu se întoarce la comandă. Nu există garanția că o vei recupera. Nu există garanția că o vei recupera repede. România a pierdut-o atunci și avea să rătăcească decenii întregi prin dictaturi succesive, de la una la alta, ca într-un coridor fără ieșire, până când istoria i-a deschis din nou o ușă la finalul veacului mult mai târziu decât ar fi crezut cineva în 1938.
De aceea, 20 februarie nu ar trebui să fie uitat. Ar trebui să fie o un avertisment. O avertizare pe care o păstrăm vie, nu din nostalgie, ci din instinct de supraviețuire civică. Pentru că democrația câștigată greu se poate pierde mai ușor decât ne place să credem. Iar când o pierzi, nu tu alegi cât durează întunericul. Tu doar trăiești în el și speri, fără nicio certitudine, că într-o zi se va termina.
20 februarie, ziua în care democrația din România a murit pentru peste jumătate de secol
La 20 februarie 1938, Palatul Regal a făcut public textul unei noi Constituții, decretată de monarh și supusă, în doar câteva zile, unui plebiscit. Documentul avea să fie promulgat la 27 februarie 1938 și să devină temelia juridică a unui regim în care puterea se concentra decisiv în mâinile regelui, marcând ruptura față de modelul parlamentar consacrat în perioada interbelică. Dictatura lui Carol a fost apoi urmată de Antonescu și legionari și mai apoi de comuniști. România avea să cadă pentru mai bine de jumătate de secol sub regimuri autoritare, iar democrația nu își va mai face apariția până în anii 90.
Alegerile din decembrie 1937: voturi multe, majoritate irealizabilă
Criza care a făcut posibil pasul din februarie a izbucnit după alegerile din 20–22 decembrie 1937. Niciuna dintre marile formațiuni, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, nu reușise să scoată o majoritate clară, iar Parlamentul rezultat a devenit un puzzle imposibil de „închis” fără compromisuri toxice.
În același timp, extrema dreaptă crescuse vizibil, iar Garda de Fier ajunsese suficient de puternică încât să sperie Palatul și să apese asupra străzii. Din acel punct, aritmetica electorală s-a transformat rapid în blocaj de guvernare.
Guvernul Goga–Cuza: soluția minoritară care a accelerat prăbușirea
În locul unei coaliții clasice, regele îl numise prim-ministru pe Octavian Goga, într-o formulă sprijinită de A. C. Cuza. Cabinetul a fost minoritar, fragil și contestat, iar tensiunile au crescut de la o săptămână la alta: partidele mari nu au găsit un acord, iar presiunea radicalizării sub resiunea extremiștilor a fost folosită ca argument pentru „ordine” și „autoritate”.
La 10 februarie 1938, regele a înlăturat guvernul și a făcut trecerea la o formulă de putere care nu mai depindea de majorități parlamentare, instalând un cabinet condus de Miron Cristea. A fost preludiul direct al Constituției decretate la 20 februarie.
Constituția din februarie 1938: actul juridic al dictaturii regale
Textul decretat în 20 februarie a fost urmat de un plebiscit „fulger” ținut la 24 februarie și de promulgarea din 27 februarie. Procedura a fost grăbită și controversată: participarea a fost tratată ca obligatorie, iar exprimarea votului a fost organizată în condiții care au slăbit secretul și libertatea opțiunii.
Dincolo de detalii, mesajul a fost limpede: Constituția a repoziționat centrul statului în jurul regelui. Guvernul a devenit, practic, responsabil în fața Coroanei, iar Parlamentul a rămas fără pârghiile prin care putea controla real executivul. Democrația interbelică, deja zguduită de crize, a fost astfel „închisă” legal.
Ca într-o ironie ce avea să semnaleze vremurile întunecate ce urmau să vină, în ziarul Curentul, ce prezenta noua constituție în zilele imediat următoare, articolul este întrerupt de o trimitere la un discurs rostit de Hitler în parlamentul german.
Europa anului 1938: presiunea externă și tentația autoritară
Schimbarea de la București nu a fost izolată. În Europa, democrațiile cedau teren, iar regimurile autoritare câștigau influență. Germania și Italia impuneau tot mai mult ritmul politic al continentului, în timp ce Marea Britanie și Franța păreau tot mai prudente în a garanta securitatea statelor mici din centrul și estul Europei.
Pe acest fundal, conducerea de la București a prezentat concentrarea puterii ca măsură de stabilitate într-o regiune vulnerabilă: amenințări revizioniste, slăbirea alianțelor, presiune economică și diplomatică crescândă. În realitate, „soluția” a însemnat amputarea pluralismului tocmai când riscurile externe cereau coeziune internă, nu supunere.
După 20 februarie: partidele au dispărut, iar partidul unic a apărut
În lunile următoare, regimul a strâns șurubul: partidele au fost dizolvate, iar viața politică a fost împinsă într-o singură matcă prin Frontul Renașterii Naționale. România a intrat într-un sistem în care alegerile și reprezentarea au devenit decor, iar puterea reală a rămas concentrată „sus”.
Un șir de dictaturi: de la Carol al II-lea la anii ’90
Privind înapoi, 20 februarie 1938 a fost începutul unui tunel istoric întunecat. Dictatura regală a fost urmată, după 1940, de regimul legionar și apoi de conducerea militară a lui Ion Antonescu. Regimuri ce au împins și mai mult distrugerea rămășițelor democrației românești prin crime și masacre.
După război, sub presiunea Uniunea Sovietică, România a alunecat către dictatura comunistă: Regele Mihai I a fost forțat să abdice la 30 decembrie 1947, iar pluralismul a fost îngropat instituțional pentru decenii.
Anii au curs sub un stat de partid unic, iar epoca Nicolae Ceaușescu a împins autoritarismul la o formă rigidă și personalizată. Abia prăbușirea comunismului în 1989 a redeschis scena politică, iar intrarea în anii ’90, cu Frontul Salvării Naționale în prim-plan și cu Ion Iliescu ca figură centrală a începutului de tranziție, a marcat revenirea treptată, dificilă și imperfectă, a competiției electorale și a instituțiilor democratice.
20 februarie 1938 ar trebui să rămână o data-simbol: ziua în care România a căzut, pentru mai bine de jumătate de secol, sub diferite forme de autoritarism până când democrația a început să reapară, timid, abia în deceniul 1990.