După lovitura de stat din 1953 sprijinită de CIA și MI6, șahul Mohammad Reza Pahlavi a devenit unul dintre cei mai fideli parteneri ai SUA în Orientul Mijlociu, fapt care explică și acordul din 1957 dintre Statele Unite și Iran, în urma căruia americanii au livrat în 1967 un reactor pentru cercetare și producție de izotopi medicali de 5 megawați și combustibil îmbogățit la aproximativ 93%.
În anii ’70, SUA chiar susțineau extinderea programului nuclear iranian, pentru că, din perspectiva Washingtonului, riscul militar era minim, existând garanții în acest sens prin semnarea de către Iran în anul 1968 a Tratatul de Neproliferare Nucleară.
Totul s-a schimbat în 1979, odată cu revoluția islamică, când regimul șahului Mohammad Reza Pahlavi a fost răsturnat, noul conducător, ayatollahul Ruhollah Khomeini schimbând radical orientarea Iranului față de Washington, iar ocuparea ambasadei americane din Teheran din noiembrie 1979 și luarea de ostatici au rupt definitiv relațiile diplomatice.
Între 1980 și 1988, Iranul a fost prins în războiul cu Irakul și programul nuclear a stagnat, însă nu a dispărut, fiind reluat în anii ’90, Teheranul apelând la ajutor rusesc pentru finalizarea centralei de la Bushehr ( prima centrală nucleară civilă a Iranului, începută de Germania în 1974, abandonată după Revoluția din 1979 și devenită operațională în 2011).
Momentul de cotitură a venit în 2002, când au apărut dezvăluri despre instalațiile nucleare secrete de la Natanz și Arak, culminând cu sancțiunile impuse de Consiliul de Securitate al ONU din 2006, care au supus economia unei presiuni severe.
La 14 iulie 2015, după ani de negocieri, Iranul și grupul P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Rusia și China, plus Uniunea Europeană) au semnat acordul JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action), prin care Iranul își limita drastic programul nuclear în schimbul ridicării treptate a sancțiunilor economice internaționale, iar Agenția Internațională pentru Energie Atomică primea acces extins pentru inspecții.
Acordul a funcționat până în mai 2018, când administrația Trump a retras unilateral SUA și a reimpus sancțiunile, fapt care a dus la deteriorarea progresivă a înțelegerii, iar din 2019, Iranul a început să depășească limitele impuse prin creșterea nivelul de îmbogățire.
La 3 ianuarie 2020, generalul Qasem Soleimani a fost ucis într-un atac american la Bagdad, iar Iranul a ripostat cu lovituri asupra unor baze americane din Irak, tensiunea dintre cele două state devenind permanentă.
Eliza Ene-Corbeanu: Criza din Iran și ordinea internațională
În 2025 și începutul lui 2026, au existat numeroase negocieri indirecte, mediate de Oman, o rundă importantă încheindu-se la Geneva, cu doar două zile înainte de 28 februarie, când SUA și Israelul au lansat atacuri asupra unor ținte din Iran, invocând prevenirea obținerii armei nucleare și autoapărarea.
Și aici intervine dreptul internațional, pentru că articolul 2 alineatul 4 din Carta ONU interzice amenințarea cu forța și folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, dacă nu există o aurtorizare a Consiliului de Securitate sau dacă nu se invocă necesitatea autoapărării în cazul unui atac armat, conform articolului 51.
În cazul atacurilor din 28 februarie 2026, Consiliul de Securitate nu a adoptat nicio rezoluție care să autorizeze intervenția militară împotriva Iranului, prin urmare, singura justificare juridică posibilă rămâne autoapărarea.
Dar, în dreptul internațional, autoapărarea presupune fie un atac armat în curs, fie o amenințare iminentă, adică un atac pe punctul de a se produce, inevitabil și fără alternative diplomatice, ori înainte de 28 februarie 2026 nu exista un atac iranian în desfășurare asupra SUA sau Israelului.
Mulți experți în drept internațional au susținut că atacurile nu se încadrează în excepțiile prevăzute de Carta ONU, iar conceptul de „autoapărare preventivă” împotriva unei amenințări potențiale trebuie privit cu rezervă, pentru că acceptarea unei astfel de doctrine ar permite fiecărui stat să lovească unilateral atunci când apreciază că, într-un viitor nedeterminat, ar putea deveni ținta unui atac.
Totodată, declarațiile privind schimbarea regimului complică situația juridică și mai mult, pentru că dreptul internațional consacră principiul suveranității și al neintervenției în treburile interne ale unui stat.
Impunerea prin forță a unei schimbări de regim, în absența unui mandat al Consiliului de Securitate al ONU, este în general considerată o încălcare gravă a acestui principiu. Chiar dacă un regim este autoritar sau represiv, dreptul internațional nu permite în mod automat intervenția armată pentru înlocuirea lui.
Conflictul are și o dimensiune globală, pentru că Iranul este un stat pivot în competiția dintre SUA și China, controlând Strâmtoarea Hormuz, prin care trece aproximativ o cincime din petrolul transportat pe mare la nivel mondial.
Chiar dacă legalitatea recurgerii la forță este contestată, odată ce conflictul este declanșat, toate părțile sunt obligate să respecte dreptul internațional umanitar, care impune distincția între obiective militare și civile, proporționalitatea atacurilor și precauții pentru protejarea populației civile.
Orice lovitură care vizează sau afectează în mod disproporționat civili poate constitui o încălcare gravă a dreptului internațional umanitar și, în anumite condiții, o crimă de război.
Iranul a ripostat lansând rachete balistice și drone către Israel și statele din Golf, zone din regiune, inclusiv Qatar, Emiratele Arabe Unite și alte state din Golful Persic, fiind afectate.
Privită în oglinda istoriei recente, situația actuală amintește de alte episoade în care folosirea forței a fost justificată prin necesitatea prevenirii unui pericol viitor.
În 1981, după bombardarea reactorului irakian Osirak de către Israel, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat în unanimitate Rezoluția 487, considerând acțiunea o încălcare a Cartei ONU.
În 2003, intervenția condusă de SUA în Irak, fundamentată pe riscul armelor de distrugere în masă, a generat dezbateri intense tocmai din cauza absenței unui mandat explicit al Consiliului de Securitate.
Eliza Ene-Corbeanu: Criza din Iran și ordinea internațională
În actuala criză, Secretarul General a reamintit în Consiliul de Securitate că articolul 2 alineatul 4 din Carta ONU obligă statele să se abțină de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale și independenței politice a altor state și a subliniat că orice recurgere la autoapărare trebuie evaluată strict prin prisma articolului 51, adică existența unui atac armat sau a unei amenințări imediate.
În prezent, Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit de urgență pentru a discuta escaladarea conflictului, însă nu a adoptat nicio rezoluție care să autorizeze intervenția militară sau să impună măsuri concrete, motivul fiind lipsa unui consens între cei cinci membri permanenți, care au drept de veto: Statele Unite, Regatul Unit, Franța, Rusia și China.
Statele Unite și Regatul Unit au susținut dreptul la autoapărare și au pus accent pe riscul nuclear, Franța a cerut reluarea negocierilor și respectarea obligațiilor internaționale, în timp ce Rusia și China au condamnat folosirea forței și au invocat încălcarea suveranității Iranului și a Cartei ONU.
În fond, dreptul internațional funcționează cel mai bine atunci când există voință politică pentru a-l aplica, iar cel mai slab atunci când interesele marilor puteri se ciocnesc direct.
În marile crize ale ultimelor decenii, de la intervențiile din Orientul Mijlociu până la conflictele din Europa de Est, Consiliul de Securitate rareori a reușit să adopte rapid o decizie fermă și unanimă atunci când în joc erau interesele unuia dintre membrii permanenți.
Rivalitatea dintre Washington și Beijing se adâncește din zi în zi, iar energia și rutele maritime din jurul Iranului au o greutate strategică, motiv pentru care, lipsa unei rezoluții în cadrul Consiliului de Securitate poate reflecta și faptul că fiecare mare putere își calculează poziția în raport cu noul echilibrul global.