La 34 de ani de la declanșarea Războiului pentru Apărarea Independenței și Integrității Teritoriale a Republicii Moldova, societatea este chemată din nou să privească lucid spre propria istorie. Conferința științifică națională „Cultura memoriei și recunoștinței: moștenire, prezent, viitor”, desfășurată la Chișinău la 2 martie, a marcat lansarea oficială a Decadei „Memoriei și recunoștinței”, un amplu program național dedicat cultivării memoriei istorice și onorării victimelor istoriei recente.
Această inițiativă, rezultată din conjugarea eforturilor autorităților publice și ale societății civile, depășește cadrul unei simple comemorări instituționale. Ea se conturează ca un moment de reflecție colectivă asupra trecutului și, totodată, ca un act de recuperare a suveranității interioare – acea suveranitate a conștiinței fără de care nicio independență politică nu poate deveni deplină.
Memoria ca act de decolonizare
Colonialismul sovietic nu a funcționat doar prin ocupație militară sau administrație impusă. Mecanismul său cel mai profund și cel mai durabil a fost colonizarea minții: rescrierea istoriei, falsificarea identității naționale, producerea sistematică a unui om nou care să nu-și mai cunoască originile. Decolonizarea, în acest sens, nu înseamnă doar retragerea armatelor sau schimbarea steagurilor. Înseamnă recuperarea memoriei confiscate.
O societate care nu-și cunoaște trecutul real rămâne colonizată chiar și după ce ocupantul a plecat formal. Ea continuă să funcționeze cu categoriile impuse de imperiu, să se definească prin grila conceptuală a fostului stăpân, să-și interpreteze existența prin narațiunile construite pentru a o ține în supunere. Decada „Memoriei și recunoștinței” are, din această perspectivă, o miză care transcende simpla comemorare. Ea este un proiect de decolonizare intelectuală și civică.
Războiul din 1992 – prima bătălie pentru suveranitate cognitivă
Războiul de pe Nistru din 1992 a reprezentat prima mare încercare a statului moldovenesc după proclamarea independenței la 27 august 1991. Declanșat în contextul dezmembrării Uniunii Sovietice, războiul nu a fost doar o confruntare militară locală. El a reprezentat o încercare a Federației Ruse de a bloca desprinderea definitivă a Republicii Moldova de spațiul geopolitic al fostului imperiu sovietic.
Dar dincolo de dimensiunea militară, acest război a avut și o miză simbolică fundamentală. În esență, a fost vorba despre cine are dreptul să controleze narațiunea privind ce este și ce nu este acest stat, acest popor, această societate?
Rezistența polițiștilor, a militarilor Armatei Naționale și a voluntarilor care au apărat ordinea constituțională a demonstrat că independența nu era doar un act juridic, ci o opțiune profundă a societății – o afirmare a dreptului de a-și decide singură destinul, inclusiv destinul memoriei.
Sacrificiul celor căzuți pe câmpul de luptă trebuie recuperat din uitarea în care propaganda post-sovietică imperială a încercat să-l împingă. A nu-i cunoaște înseamnă a accepta versiunea ocupantului. A-i cinsti înseamnă a afirma că istoria acestui stat se scrie din perspectiva celor care l-au apărat, nu a celor care au dorit să-l sufoce.
Crimele regimului sovietic – decolonizarea prin numire
Colonialismul sovietic a operat pe teritoriul actualei Republici Moldova cu o violență sistematică ce nu și-a găsit, timp de decenii, o numire juridică și morală clară. Deportările din 1941, 1949 și 1951 au distrus comunități întregi. Foametea organizată din 1946-1947 a provocat una dintre cele mai mari catastrofe umanitare din istoria seculară a acestui spațiu. Represiunile politice au decimat elitele culturale și intelectuale, tocmai pentru că aceste elite purtau și transmiteau memoria identității.
Tăcerea despre aceste crime nu a fost niciodată neutră. Ea a fost parte a strategiei coloniale de ștergere a urmelor și de normalizare a violenței. În acest context, participanții la conferință au subliniat că aceste tragedii trebuie calificate fără echivoc drept crime împotriva umanității. Această numire nu este un gest retoric. Este un act de decolonizare prin limbaj – o refuzare a eufemismelor cu care regimul sovietic și succesorii săi ideologici au învelit sistematic atrocitățile.
A spune adevărul despre ce s-a întâmplat înseamnă a elibera victimele din anonimatul în care au fost aruncate și a refuza moștenitorilor ideologici ai imperialismului rus dreptul de a stabili termenii dezbaterii
Demontarea falsului identitar – decolonizarea esenței
Cel mai insidios produs al colonialismului sovietic în Republica Moldova a fost confiscarea identității. Afirmația că românii ar reprezenta o minoritate etnică în Republica Moldova nu este o simplă eroare istorică. Este o construcție ideologică deliberată, fabricată pentru a rupe legăturile dintre o comunitate și spațiul cultural și istoric din care face parte. Este echivalentul a ceea ce, în alte contexte coloniale, s-a numit „dezrădăcinare culturală”, operația prin care un popor este convins că nu are rădăcini sau că rădăcinile sale sunt altundeva decât sunt în realitate.
Această construcție a fost produsă prin inventarea unei limbi – „limba moldovenească” – distincte de română, prin rescrierea manualelor de istorie, prin promovarea unor identități artificiale menite să fractureze solidaritatea culturală a populației majoritare.
Recunoașterea că populația majoritară a Republicii Moldova aparține aceleiași comunități istorice, culturale și lingvistice românești nu este un gest ideologic, ea constituie un act de decolonizare, prin abandonarea definițiilor identitare impuse de puterea ocupantă.
Această claritate identitară nu amenință pe nimeni. Dimpotrivă, o societate care știe cine este poate construi un pluralism real, în care diversitatea nu trebuie să nege, ci să se raporteze onest la fundamentul istoric al comunității majoritare.
Memoria ca anticorp împotriva recolonizării
Conflictul din Ucraina arată că logica imperială care a generat războiul din 1992 nu a dispărut. Ea a evoluat, s-a rafinat, și-a diversificat instrumentele, trecând de la ocupație militară la război informațional, de la control politic direct la manipularea memoriei și a identității.
Unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale imperialismului contemporan rămâne exact ceea ce a folosit întotdeauna: controlul narațiunilor despre trecut. O societate cu o memorie bine ancorată este mai greu de manipulat. Știe să recunoască falsurile, are anticorpii formați împotriva dezinformării, poate evalua prezentul prin grila unui trecut cunoscut și asumat.
De aceea, memoria nu este un lux intelectual sau o datorie morală pur simbolică. Este un instrument de rezistență civică în fața tentativelor de recolonizare. Este ceea ce face diferența dintre o societate capabilă să-și apere independența și una care riscă să o piardă din nou, de data aceasta prin consimțire.
Memoria ca fundament al reconcilierii autentice
Rezoluția adoptată în unanimitate de participanții la conferință subliniază că Republica Moldova are nevoie de un proces autentic de reconciliere politică, socială și istorică. Această reconciliere nu poate fi construită pe ambiguități sau pe compromisuri cu falsurile trecutului. O reconciliere care ocolește adevărul nu vindecă – ea conservă rănile sub un strat de tăcere, lăsându-le să supureze.
Reconcilierea autentică presupune mai întâi restabilirea adevărului: numirea crimelor, recuperarea victimelor din anonimat, demontarea falsurilor identitare. Abia pe acest fundament, o societate poate construi coeziunea reală dintre cei care au trăit experiențe istorice diferite, fără ca aceste diferențe să fie exploatate politic.
Rezoluția conferinței afirmă fără echivoc că procesul de reconciliere trebuie să contribuie la consolidarea unei identități naționale românești și europene, bazate pe valori democratice, pluralism și respect pentru drepturile omului. O astfel de identitate nu exclude diversitatea culturală. Dimpotrivă, ea oferă un cadru în care pluralismul poate exista fără a nega fundamentul istoric al comunității majoritare și fără a lăsa loc manipulărilor care exploatează diversitatea pentru a împiedica coeziunea.
Lecția prezentului
Decada „Memoriei și recunoștinței” poate deveni un moment important pentru maturizarea societății moldovenești – dacă va reuși să transforme memoria dintr-un ritual comemorativ într-un proiect civic de decolonizare asumată.
Memoria războiului din 1992, memoria deportărilor, memoria foametei organizate nu sunt doar episoade tragice ale istoriei. Ele sunt dovezi ale unui proiect colonial eșuat – eșuat tocmai pentru că societatea a ales, până la urmă, adevărul istoric care înseamnă demnitate în locul supunerii.
O comunitate care își cunoaște trecutul nu mai poate fi convinsă că nu există sau că este altceva decât este. Iar o societate care și-a recâștigat memoria – acel prim teritoriu al libertății – își poate construi viitorul cu claritatea și demnitatea pe care nicio putere externă nu le mai poate confisca.
The post Recâștigarea memoriei istorice ca act de decolonizare a identității. Op-Ed de Anatol Țăranu appeared first on ipn.md.