Alfie Kohn e autor și speaker pe teme de educație și parenting, cercetător independent și comentator al studiilor psihologice. El sintetizează lucrări de psihologie a motivației și le traduce într-un limbaj accesibil pentru publicul larg.
Este una dintre vocile foarte importante din zona educației progresiste, cu o poziție destul de incomodă pentru sistemele tradiționale.
Este autorul a peste 10 cărți despre educație și parenting, structural, jurnalist, cu o abordare cetrată pe copil, nu pe control.
„Recompensa este o formă de control”
Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Pedepsit prin recompense”, unde înaintează ideea că recompensele (note, premii, stele) sunt tot a formă de control al copilului, care nu fac altceva decât să reducă motivația intrinsecă – copiii ajung să facă lucruri pentru recompense, nu pentru că le pasă sau pentru că înțeleg.
Iată doar una dintre ideile ce contravin sistemului „tradițional” de educație, cu care Kohn este foarte critic. Kohn desființează, de asemenea, sistemul de note, testele standardizate, competițiile între elevi, despre care consideră că distrug cooperarea, iar accentul pe rezultate elimină procesul de învățare reală.
„Dragostea înseamnă acceptare și ghidare”
Dragostea, pentru Kohn, nu este condiționată de comportament, ci înseamnă acceptare și ghidare. Alfie Kohn propune implicarea copiilor în decizii, dialog în loc de autoritate rigidă, stimularea curiozității.
Au existat voci care l-au așezat pe Kohn în categoria idealiștilor și l-au criticat pentru că, spun ele, minimizează rolul disciplinei. Mulți au spus că ideile sale nu pot fi aplicate în școala clasică, rigidă prin excelență.
Pe 10 mai 2026 are loc la Sala Palatului, probabil, cel mai important eveniment de parenting al anului în România. Publicul are ocazia să asiste la conferința lui Alfie Kohn, alături de Dr. Shefali Tsabary, Neale Donald Walsch și de binecunoscutulu prof. univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan.
Mai mult decât parenting
Conferința se numește „Părinte conștient, copil împlinit” și e construită în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce fel de adulți lăsăm lumii de mâine?”, „Ce fel de adulți alegem noi, astăzi, să fim?”.
Nu este doar un eveniment de parenting, este o experiență în care orice părinte/educator/formator/profesor are șansa reală de a acumula informații esențiale pentru creșterea unui copil echilibrat.
Am vorbit cu Alfie Kohn pe teme esențiale pentru societatea de astăzi: competiția, curiozitatea, motivația intrinsecă, relația dintre părinte și copil și nevoia de a regândi profund felul în care înțelegem educația.
Prezentăm un scurt interviu, în avanpremiera conferinței „Părinte conștient, copil împlinit”.
Mediafax: Un părinte poate citi lucrările dvs și poate spune: „Este diferit și vreau să aplic”, dar el însuși a fost crescut diferit. Are nevoie să-și „reconfigureze” propriul creier pentru a deveni un părinte mai bun pentru copilul său?
Alfie Kohn: Da, dacă folosim „reconfigurare” într-un sens figurat și foarte larg. Înseamnă o regândire profundă.
Și nu doar a tacticilor, ci și a obiectivelor, precum și a modului în care le corelăm.
Înseamnă să înțelegem că „zahărul” este la fel de mult o metodă de control ca și biciul. Asta include și formele aparent dulci de control verbal, cum ar fi lauda: „Bravo, îmi place foarte mult cum faci.”
În esență, tot manipulare este. Tot lipsă de respect este.
Iar cercetările arată că nu doar că este ineficientă, ci chiar contraproductivă.
Când voi veni la București, la Sala Palatului, pe 10 mai 2026 — și se va întâmpla — voi vorbi și despre faptul că, ori de câte ori vorbesc cu părinți sau profesori, îmi place să încep prin a întreba: „Care sunt obiectivele dumneavoastră pe termen lung pentru copilul sau copiii dumneavoastră?”
Adresez aceeași întrebare profesorilor, referitor la elevii lor: „Cum ați dori să arate, peste ani, rezultatul formării lor?”
Îi rog pe oameni să formuleze un cuvânt sau o expresie care să surprindă tipul de adult pe care și-l doresc să devină copiii lor.
Și, oriunde în lume mă aflu, aud aproximativ aceeași listă de calități — aceleași descrieri ale obiectivelor pe termen lung.
Rolul meu este să le spun părinților: „Spuneți că vă doriți aceste lucruri. Atunci de ce continuați să faceți opusul?”
Pentru că există cercetări care arată că strategiile tradiționale pe care le folosiți — precum mita și amenințările — nu doar că nu vă ajută să atingeți propriile obiective pe termen lung pentru copiii dumneavoastră, dar nici măcar pe ale mele, care, de altfel, nici nu sunt relevante aici.
„Multe școli nu te învață să înveți, ba chiar descurajează asta”
Mediafax: Este adevărat. Și, din păcate, învățăm acest lucru din copilărie, din școală.
Când pregăteam acest interviu, m-am gândit foarte mult la sistemul în care am fost educați noi, adulții de azi.
Există două lucruri care au lipsit complet și aș vrea să-mi spuneți dacă sunteți de acord sau dacă este doar o problemă specific românească: Nimeni nu mi-a explicat vreodată cum să învăț.
Și nimeni nu mi-a explicat de ce este important să înveți, în general, în viață. Curiozitatea nu a fost niciodată discutată.
Nimeni nu m-a învățat ce este curiozitatea.
Alfie Kohn: Da.
De fapt, majoritatea oamenilor spun că dorința de a cunoaște este ceva dezirabil.
Însă realitatea este că multe școli nu doar că nu o cultivă, ci par să o descurajeze în mod activ.
Dacă aș vrea să îi fac pe copii să-și piardă curiozitatea — dacă aș vrea să îi determin să renunțe la dorința lor naturală de a explora, de a înțelege, de a descoperi de ce un lucru nu a funcționat așa cum se așteptau — aș crea un sistem exact ca cel pe care îl avem adesea.
Toți oamenii pornesc cu dorința de a da sens lumii, de a-și urma curiozitatea.
Dar dacă aș vrea să distrug această dorință, aș organiza o clasă în care copiii — și poate chiar și profesorul — nu ar avea nicio autonomie, nicio posibilitate de a-și concepe propriile lecții.
Întrebările copiilor despre lume nu ar conta, pentru că ar exista un curriculum fix, impus tuturor.
Clasele ar fi supraaglomerate, ritmul ar fi grăbit, iar școala nu ar fi despre înțelegerea ideilor, ci despre memorarea unor informații pentru examen.
Așa aș proceda dacă aș vrea să sting interesul pentru învățare.
Nu este nevoie să le explicăm copiilor de ce ar trebui să fie curioși. Poate că trebuie doar să îi ajutăm să își canalizeze mai bine curiozitatea, să învețe cum să caute informații, astfel încât întrebările lor să devină din ce în ce mai sofisticate, iar răspunsurile să fie cu adevărat satisfăcătoare.
Însă, mai presus de toate, trebuie să organizăm curriculumul în jurul întrebărilor lor, nu în așa fel încât să le sufoce curiozitatea.
Dacă scopul este doar obținerea unei note maxime, dacă este vorba doar despre a îndesa informații ușor de uitat în memoria pe termen scurt și apoi de a le reproduce la test, dacă obiectivul este să-ți depășești colegii pentru a accede la forme mai elitiste de educație, aceasta nu este educație autentică.
Este antrenament.
Mediafax: Da, exact…
Alfie Kohn: Iar victimele intelectuale ale acestei abordări sunt peste tot în jurul nostru.
Mediafax: Este foarte adevărat. Și aș vrea să vă întreb: cum facem diferența între un copil blând, viu, curios, energic și un copil care se comportă în principal din teama de a nu greși?
Poate un părinte să observe pur și simplu această diferență?
Alfie Kohn: Îmi place întrebarea, pentru că ne duce dincolo de comportament.
Atât de multe dintre problemele educației și parentingului tradițional provin din faptul că ne uităm doar la comportamentele vizibile și măsurabile ale copiilor.
În momentul în care vorbim doar despre comportament, pierdem din vedere motivațiile, valorile și rațiunile care stau la baza lui. Pierdem copilul din spatele comportamentului.
Există numeroase practici pe care profesorii sunt încurajați să le adopte pentru a-i face pe copii să se concentreze, să dea dovadă de perseverență, de autoreglare, să își amâne satisfacția, să fie „disciplinați”.
Însă întrebarea dumneavoastră ne amintește că mulți dintre copiii care par a fi rezultatul de succes al acestor strategii sunt, de fapt, compulsivi.
Acționează mecanic.
Sunt robotizați.
Nu simt nicio bucurie în ceea ce fac și trăiesc cu sentimentul că trebuie să reușească pentru ca părinții să îi aplaude sau pentru a se simți valoroși.
Așadar, mai important decât ce fac este de ce fac acel lucru.
Multe practici parentale și educaționale ignoră această diferență esențială.
Dacă ar fi să răspund mai concret la întrebarea dumneavoastră: observați ce fac în timpul liber.
Mai citesc din proprie inițiativă?
Pun întrebări care nu vor apărea la test?
Inițiază singuri descoperiri?
Dacă da, există vești bune: curiozitatea și motivația lor intrinsecă nu au fost încă distruse.
Dar dacă abia așteaptă să termine imediat ce testul s-a încheiat sau după ce au bifat toate sarcinile primite, atunci chiar și în cazul multor elevi cu rezultate foarte bune — de care părinții se mândresc — ar trebui să se aprindă un semnal de alarmă.
Pentru că acești copii nu mai sunt, în sens autentic, elevi.
Mediafax: Da, este interesant.
Am auzit recent o fetiță spunând că pauza este partea ei preferată din școală.
Acesta este momentul ei favorit, iar acest lucru mi-a amintit de ceea ce spuneați despre curiozitate.
Dar vă voi oferi un scenariu foarte comun.
Sunteți la restaurant, luați cina. La masa de lângă dumneavoastră vine o familie sau chiar două, cu doi sau trei copii. Nu sunt foarte mici — au între 7 și 12 ani, deci sunt preadolescenți, pot înțelege un dialog, se poate comunica cu ei.
Și totuși, încep să alerge printre mese, se apropie foarte mult de ceilalți clienți și, într-un fel, îi deranjează.
Eu sunt la masa mea, iar alți copii ajung foarte aproape de mine, făcând tot felul de lucruri. Părinții doar zâmbesc și spun: „Sunt doar copii.”
Cum ați descrie această scenă din perspectiva tuturor? Din punctul de vedere al clientului neutru, al părintelui, al copilului?
Unde este normalitatea, dacă putem numi așa? Ce este firesc și ce înseamnă să depășești limita și să îi deranjezi pe ceilalți?
Cum stabilim această graniță?
Pentru că, desigur, atunci când mergi într-un spațiu social, nu te aștepți să fie liniște deplină. Evident, sunt și alți oameni acolo.
Dar, în același timp, vrei să te bucuri de timpul tău. Nu vrei să fii deranjat la masa ta.
Alfie Kohn: Nu este o situație de tip „totul sau nimic”.
Depinde foarte mult de context și de grad.
Cât de zgomotoși sunt copiii și pentru cât timp? Ce vârstă au? Au ajuns la un nivel de maturitate la care te-ai aștepta să se poată abține? Ce tip de restaurant este?
Dacă este un restaurant orientat spre familii, este diferit față de un local elegant, mai liniștit, unde sunt mai puțini copii și unde oamenii au așteptări de calm.
Toate aceste aspecte contează.
Apoi, aș spune că există și exemple precum cel pe care l-ați descris, în care copiii sunt foarte agitați.
Însă, pentru fiecare astfel de exemplu, văd zeci de situații în care copiii sunt intimidați de părinți, certați, amenințați sau mituiți pentru a sta liniștiți fără să înțeleagă de ce.
Iar când copiii sunt tăcuți, ceilalți fie nu observă acest lucru, fie îl aprobă implicit.
Cred că problema mult mai mare în societatea noastră nu este permisivitatea excesivă, ci faptul că părinții sunt atât de speriați să nu fie percepuți drept permisivi, încât compensează printr-un control excesiv asupra copiilor lor.
Mediafax: Puteți explica puțin această idee?
Alfie Kohn: Sigur.
Nu susțin că ar trebui să li se permită copiilor să facă orice, indiferent cât de mult îi afectează negativ pe ceilalți.
Nu pledez pentru o abordare pasivă, în care nu discutăm niciodată cu copiii noștri, nu le oferim îndrumare și nu le reamintim că și ceilalți oameni ar dori să se bucure de o masă liniștită.
Acest lucru este perfect adecvat.
Și, apropo, este foarte important modul în care părinții reacționează atunci când copiii țipă sau aleargă prin restaurant.
Ce nu ar trebui să spună este: „Așază-te imediat sau nu primești desert.”
Sau, pe de altă parte, reversul medaliei: „Dacă stai liniștit toată masa, îți cumpăr o jucărie.”
Aceste reacții îi învață pe copii să asculte mecanic și nu contribuie deloc la dezvoltarea capacității lor de a lua în considerare impactul propriilor acțiuni asupra celorlalți.
Alfie Kohn: Ceea ce aș face eu, ca părinte, dacă aș vedea că propriul meu copil îi deranjează pe ceilalți, ar fi — dacă este suficient de mare pentru a înțelege — să îl ajut să reflecteze exact asupra acestui aspect.
„Hai să ne uităm la ceilalți oameni de aici. Ei au venit să ia masa în liniște. Când țipi, îi distragi și le creezi un disconfort.”
Asta ar trebui să facem — nu doar în restaurante, ci în general — să îi ajutăm pe copii să înțeleagă impactul acțiunilor lor asupra altor persoane.
Aceasta este calea prin care devin ființe umane grijulii și responsabile.
În schimb, dacă îi recompensăm pentru comportamentul pe care îl considerăm adecvat — de exemplu pentru că stau liniștiți — sau îi pedepsim când nu o fac, atunci îi învățăm să se concentreze doar asupra impactului reacțiilor părinților asupra lor înșiși.
Așa cum spuneam mai devreme, devin mai centrați pe sine și mai puțin preocupați de efectul propriilor acțiuni asupra altora.
În general, ceea ce spuneam este că, deși există părinți care nu intervin deloc, majoritatea părinților pe care îi întâlnesc — cel puțin în Statele Unite și în scurtele mele vizite în alte țări — sunt vinovați de un control excesiv.
Mulți recurg la control pentru că este mai simplu. Le face viața mai ușoară pe termen scurt.
Însă trebuie să gândim mai ambițios în privința așteptărilor noastre ca părinți. Scopul este să creștem oameni buni, nu doar copii care stau cuminți și tac.
Mediafax: Sunt complet de acord. Nu creștem doar copii, creștem viitori adulți.
La un moment dat, acești copii vor deveni independenți, iar acesta este, într-un fel, „produsul” pe care îl oferim societății. Este viitorul ei.
De aceea întrebarea pe termen lung este esențială.
Alfie Kohn: Exact. De aceea întreb mereu: „Ce vă doriți pe termen lung?”
Cred, totuși, că argumentul meu este valabil și pe termen scurt. Este pur și simplu o modalitate mai eficientă și mai respectuoasă de a trata copiii aici și acum.
Și este important să nu fie manipulați sau controlați, indiferent de vârsta lor.
Însă această abordare de tip „a lucra împreună cu copilul”, superioară celei de tip „a face asupra copilului”, aduce beneficii și atunci când ne gândim la formarea viitorilor adulți.
Da, mulți părinți spun: „Îmi doresc ca al meu copil să fie independent.”
Dar spun și alte lucruri: „Vreau să fie etic, empatic, fericit.”
Indiferent de obiectivul pe termen lung, strategiile tradiționale pe termen scurt — pedepsele și recompensele, zahărul și biciul — ajung, de regulă, să îl submineze.
Toate drumurile merg la cauză
Întrebările ridicate de Alfie Kohn nu sunt doar teoretice. Ele ating o realitate tot mai vizibilă: nevoia de a înțelege nu doar comportamentele copiilor, ci și cauzele profunde care le generează.
Într-o societate în care reacționăm rapid la efecte, dar rareori ne oprim asupra cauzelor, astfel de perspective devin esențiale.
În acest context, la București, în data de 10 mai 2026, va avea loc conferința „Părinte conștient, copil împlinit”.
Evenimentul este un demers european de conștientizare personală și transformare relațională, adresat nu doar părinților, ci tuturor celor care contribuie la formarea generațiilor viitoare: părinți, profesori, specialiști în sănătate mintală, jurnaliști, oameni de media, influenceri și adulți preocupați de propria dezvoltare și de relațiile lor.
Alături de prof. univ. dr. Dumitru Constantin Dulcan, conferința îi va aduce la București pe Dr. Shefali Tsabary, una dintre cele mai influente voci globale ale parentingului conștient, pe Alfie Kohn, promotor al unei educații bazate pe empatie, autonomie și sens, și pe Neale Donald Walsch, autorul seriei Conversations with God, care va oferi participanților perspective despre devenirea unui adult mai conștient și a unui părinte inspirat.
Conferința nu este doar despre parenting. Este un răspuns la o realitate pe care o trăim cu toții.
Pentru că, dincolo de toate, întrebarea rămâne: ce fel de adulți lăsăm lumii de mâine?
– iar răspunsul începe, inevitabil, cu o alegere personală: ce fel de adulți alegem noi să fim astăzi.