Speciile invazive reprezintă una dintre principalele amenințări pentru biodiversitate, ecosisteme, economie și bunăstarea umană. Odată stabilite în mediul natural, controlul populațiilor lor devine o sarcină extrem de complexă și, în multe cazuri, aproape imposibil de gestionat. notează EFE.
Printre opțiunile pentru gestionarea și controlul acestora se află „tendința în creștere” de a promova exploatarea lor comercială.
Când problema devine o afacere
Concluziile studiului au fost publicate într-un articol în revista Proceedings of the National Academy of Sciences, în care se avertizează că „invazivorismul” (n.r. joc de cuvinte de la devorarea speciilor invazive) nu constituie o soluție fiabilă la problema invaziilor biologice.
De fapt, afirmă autorii, în majoritatea cazurilor, interesele economice asociate acestor abordări tind să perpetueze sau să agraveze problema.
„Invazivorismul” se bazează pe ideea că consumul unei specii invazive generează venituri, în timp ce impactul acesteia este redus (de exemplu, asupra mijloacelor de trai ale pescarilor de specii autohtone, ale căror populații scad din cauza speciilor invazive), a explicat Fran Oficialdegui, cercetător la Stația Biologică Doñana și autor principal al articolului.
Totuși, „realitatea este mult mai complexă și, în multe cazuri, atunci când problema devine o afacere, apare o rezistență în a o elimina”, a avertizat acesta.
Crabul roșu, peștele leu sau crabul albastru
În ultimii ani, campaniile care încurajează consumul de specii invazive au câștigat tot mai multă vizibilitate, fiind promovate de administrații, companii și chiar organizații de conservare.
Sloganuri precum „Dacă nu le poți învinge, mănâncă-le!” au devenit populare ca simbol al inițiativelor mediatice care promovează valorificarea unor specii invazive precum peștele leu, racul roșu de mlaștină, nutria, crapul asiatic sau crabul albastru.
În toate cazurile, această comercializare este prezentată ca o formă de gestionare sustenabilă a unei probleme de mediu.
Totuși, obiectivele exploatării comerciale și cele ale gestionării speciilor invazive sunt, în majoritatea cazurilor, opuse, potrivit lui Oficialdegui, care a adăugat că, deși pot crește gradul de conștientizare asupra problemei, „nu există exemple relevante care să demonstreze eficiența lor”.
Atunci când mijloacele de trai depind de exploatarea acestor specii, interesul pentru reducerea populațiilor lor scade, deoarece acest lucru ar însemna diminuarea veniturilor. În unele cazuri, acest lucru a dus deja la consecințe nedorite, precum limitarea măsurilor de control pentru a permite refacerea populațiilor invazive, a afirmat acesta.
Crabul de Kamchatka
Articolul oferă drept exemplu cazul crabului de Kamchatka (Paralithodes camtschaticus), o specie introdusă de Uniunea Sovietică în Marea Barents în anii ’60, care a generat o invazie semnificativă.
Exploatat intens și comercializat de atunci (în Spania se vinde sub denumirea de „picioare rusești”), când populația invazivă a început să prezinte semne de supraexploatare, adică atunci când impactul său ar fi putut fi redus, au fost impuse restricții la pescuit pentru a asigura sustenabilitatea activității comerciale.
„Este foarte probabil ca scenarii similare celui al crabului de Kamchatka să apară în Peninsula Iberică atunci când, odată stabilită exploatarea comercială a crabului albastru (Callinectes sapidus), vor apărea scăderi ale populației”, avertizează Oficialdegui.
Gestionare bazată pe știință
Pentru autorii studiului, exploatarea comercială a speciilor invazive poate fi o opțiune acceptabilă în anumite contexte, în special pentru speciile deja abundente și larg răspândite, pentru care nu există opțiuni viabile de control sau eradicare.
„Asta nu înseamnă că este o soluție magică. În realitate, nu este nici măcar o încercare de soluție, deoarece nu poate fi considerată o strategie de gestionare în sine”, a subliniat expertul.
O strategie de gestionare orientată spre controlul unei specii invazive necesită, potrivit studiului, cunoștințe ecologice integrate într-un context socio-economic, care să permită stabilirea unor obiective de reducere a distribuției și abundenței, evaluate prin indicatori adecvați.
De aceea, autorii îndeamnă la prudență în promovarea „invazivorismului” și solicită separarea acestei idei de acțiunile de conservare a biodiversității.
„Abordarea invaziilor biologice necesită angajament pe termen lung, cunoștințe științifice și politici coordonate. Soluțiile simple sunt atractive, dar rareori rezolvă probleme de mediu complexe”, concluzionează cercetătorii.