Sajedeh Rasti, cercetătoare specializată în organizarea și finanțarea cercetării științifice la Universitatea de Tehnologie din Eindhoven, spune că actualul sistem de granturi îi obligă pe tot mai mulți cercetători să concureze pentru aceleași surse de finanțare. În plus, folosirea inteligenței artificiale permite redactarea mai rapidă a aplicațiilor, ceea ce duce la o creștere a numărului de proiecte depuse.
Prea multe proiecte, prea puțini bani
„Oamenii de știință pierd timp valoros scriind granturi care au puține șanse să fie aprobate”, afirmă Rasti, citată de Nature. Ea susține că această competiție îi determină pe mulți dintre ei să se orienteze către teme populare și atractive pentru finanțatori, în detrimentul altor domenii importante, inclusiv studiile de replicare, esențiale pentru verificarea rezultatelor științifice.
Pe măsură ce numărul solicitărilor crește, șansele de succes scad. Potrivit cercetătoarei, rezultatul este un sistem „hipercompetitiv”, în care se investesc luni de muncă în proiecte care au puține șanse de a obține finanțare.
Experiment între cercetători care în mod normal ar fi concurat
Pentru a ilustra modul în care ar putea funcționa acest model, Rasti a oferit exemplul unui grup de 12 cercetători care, deși în mod normal ar fi concurat pentru aceleași granturi, au decis să colaboreze la elaborarea unor proiecte comune.
Participanții au propus și evaluat împreună posibile teme de cercetare, încercând să identifice proiectele care ar putea aduce cele mai mari beneficii comunității științifice.
„Le-am cerut participanților să propună și să evalueze potențiale teme de grant și să stabilească împreună care dintre proiecte ar putea aduce cele mai mari beneficii domeniului lor”, a explicat ea.
Ulterior, propunerile au fost adaptate astfel încât să includă interesele comune ale mai multor cercetări. Rezultatul a fost depunerea a două cereri de finanțare, ambele aprobate.
De la rivali la parteneri
Potrivit lui Rasti, colaborarea între cercetători care în mod normal ar fi concurenți poate reduce munca dublată și poate încuraja schimbul de date și idei.
În exemplul prezentat de autoare, participanții au împărtășit resurse și informații despre proiectele la care lucrau deja, evitând astfel situațiile în care mai multe echipe desfășoară cercetări similare fără să știe unele de altele.
„Participanții mi-au spus că implicarea într-un proiect considerat important de întregul grup a făcut ca munca lor să pară mai semnificativă, crescând satisfacția profesională”, afirmă cercetătoarea.
Ce ar trebui să se schimbe
Sajedeh Rasti consideră că finanțatorii ar trebui să încurajeze mai mult colaborarea între solicitanții de granturi, inclusiv prin organizarea unor întâlniri în care aceștia să poată discuta proiecte comune. De asemenea, universitățile ar trebui să recompenseze munca în echipă, nu doar pe cercetătorii care apar oficial ca beneficiari ai granturilor.
Cercetătoarea recunoaște că un astfel de model nu este lipsit de provocări. În grupurile mari apar inevitabil diferențe de opinie, iar nu toate ideile pot fi incluse într-un singur proiect. În experimentul prezentat de ea, unii participanți au ales în cele din urmă să depună propriile cereri de finanțare.
Rasti respinge însă ideea că o colaborare mai mare ar elimina competiția din cercetare. „Competiția este puțin probabil să dispară. În schimb, selecția se mută de la cel mai bun individ la cea mai bună propunere de echipă”, afirmă ea.
O lecție dincolo de cercetare
În esență, cercetătoarea arată că problemele complexe sunt rezolvate mai eficient atunci când oamenii își unesc competențele și resursele, în loc să concureze între ei pentru aceleași oportunități. Iar ideea poate fi aplicată în multe alte domenii, nu doar în cercetare.