Într-un nou articol pentru Institutul Brookings, Yuanchen Yang de la Fondul Monetar Internațional și cu mine observăm paralele uimitoare între China de astăzi și Japonia din anii 1990, în special în sectorul imobiliar rezidențial și comercial și al infrastructurii aferente. În ambele cazuri, frenezia speculativă a fost urmată de un colaps, după care a rămas un surplus uriaș de proprietăți, a cărui rezolvare ar putea dura ani de zile. China se află, deocamdată, în mijlocul acestui proces.
Este uimitor, dar China a construit mai mulți metri pătrați de suprafață locuibilă pe cap de locuitor decât Marea Britanie sau Franța, deși este încă o țară mult mai săracă. Rețelele sale rutiere și feroviare se află la același nivel cu cele din cele mai dezvoltate țări ale lumii, iar în multe privințe le depășesc pe cele americane.
Cu toate acestea, economia chineză este profund dezechilibrată – seamănă cu un culturist care și-a dezvoltat doar trunchiul. Consumul – principalul motor al creșterii economice în țările dezvoltate – rămâne slab. În estul Chinei, orașele-cheie sunt pe deplin capabile să concureze cu omoloagele lor occidentale, dar în multe orașe mici și în sate, unde locuiește cel puțin jumătate din populația chineză, calitatea vieții scade la un nivel situat undeva între America Latină și Asia de Sud.
Astăzi există temeri că China, cu bula imobiliară care s-a spart, nu va mai reuși niciodată să iasă din așa-numita „capcană a veniturilor medii”. Când criza imobiliară a lovit Japonia, aceasta era deja o țară foarte bogată: în ceea ce privește venitul pe cap de locuitor, rivaliza cu SUA. După 30 de ani, veniturile pe cap de locuitor din Japonia se apropie de nivelul Italiei, care, la rândul său, este mai scăzut decât în Mississippi – cel mai sărac stat din SUA. Între timp, China de astăzi este foarte departe de nivelul de bogăție al Japoniei de la începutul anilor 1990.
Inegalitatea din China nu reprezintă o problemă la fel de gravă ca în Occident
În contextul automatizării și al implementării IA, nici măcar cele mai dinamice segmente ale celor mai dinamice sectoare din China nu creează un număr suficient de locuri de muncă. Situația șomajului în rândul tinerilor este atât de gravă, încât autoritățile au încetat să mai publice aceste statistici în mod regulat. Chiar și în cele mai bune circumstanțe, economiei i-ar fi greu să găsească un înlocuitor pentru aceste sectoare aflate în declin: imobiliarele și infrastructura. Așa cum am arătat împreună cu Yan, ținând cont de efectul direct și indirect, acestea reprezintă aproape o treime din întreaga cerere.
Dar ar fi o greșeală să considerăm că criza de pe piața imobiliară din China îi va priva inevitabil de capacitatea de a concura – fie din punct de vedere geopolitic, fie economic. Dacă discutați cu oamenii de afaceri sau participați la conferințe tehnologice, veți auzi că economia Chinei este dominantă și inovatoare. Deoarece China nu este o democrație, conducerea țării își poate permite ca sectoarele dinamice ale tehnologiei și exporturilor să prospere chiar și în momentul în care restul economiei are nevoie de decenii pentru a face față consecințelor construcțiilor excesive. Nu este greu de imaginat cum 450 de milioane de chinezi pot prospera într-o economie dinamică, bazată pe tehnologie și industrie, în timp ce restul de 950 de milioane trăiesc cu un nivel de trai mult mai scăzut.
În țările cu democrație occidentală, o astfel de inegalitate a dus la cereri copleșitoare de redistribuire a veniturilor, iar țările europene cunosc deja foarte bine acest lucru. Însă în China toate acestea nu sunt neapărat necesare, mai ales când guvernul este convins că securitatea națională și rolul global al țării depind de consolidarea sectoarelor de vârf. În plus, 450 de milioane de oameni reprezintă totuși mai mult decât întreaga populație a SUA și este aproximativ egal cu populația UE.
Rămâne, desigur, de văzut cât de probabil va fi totul. De când Xi Jinping a devenit președinte al RPC în 2013, Partidul Comunist acordă o atenție deosebită problemei inegalității regionale. Însă forțele economice care concentrează întreaga activitate în marile centre, precum și dorința puternică de a-și demonstra puterea pe scena internațională, ar putea, în cele din urmă, să prevaleze asupra necesității de a reduce inegalitatea.
Stabilitatea politică ține criza sub control
Marele istoric al economiei Angus Maddison susținea, la sfârșitul anilor 1960, că (contrar opiniei multor economiști, inclusiv a lui Paul Samuelson) URSS nu va putea niciodată să ajungă din urmă pe deplin Statele Unite. Dar, datorită bogatelor sale tradiții științifice, URSS a reușit totuși să concureze pe fronturile tehnologice de vârf și să atingă paritatea militară.
Una dintre principalele diferențe dintre URSS și China constă în faptul că China depune toate eforturile pentru a se integra cu SUA în domeniul comerțului și al științei. În ciuda războiului comercial declanșat de președintele SUA, Donald Trump, este evident că problemele actuale (de la schimbările climatice până la pierderea controlului asupra inteligenței artificiale) nu pot fi rezolvate fără o cooperare amplă între cele două superputeri.
Așadar, oricât de paralizantă ar fi criza de pe piața imobiliară din China și în ciuda faptului că, în anii următori, surplusul de construcții va frâna probabil creșterea economică a țării, nucleul său dinamic va continua să prospere – atâta timp cât țara rămâne stabilă din punct de vedere politic și nu cedează ispitelor imperiale care provoacă tensiuni.
Kenneth Rogoff, fost
economist-șef al Fondului Monetar Internațional, în prezent profesor de economie și politică publică la Universitatea Harvard, laureat al Premiului Deutsche Bank pentru economie financiară în 2011, coautor (împreună cu Carmen Reinhart) al cărții „De data aceasta va fi altfel: Opt secole de imprudență financiară” (Princeton University Press, 2011), autor al cărții „Dolarul nostru, problema voastră” (Yale University Press, 2025).
©: Project Syndicate, 2026.
www.project-syndicate.org
The post Povestea celor două Chine appeared first on LOGOPRESS.