Când un atac asupra infrastructurii din sudul Ucrainei blochează un punct de trecere, camioanele nu dispar – ele se mută. În câteva ore, presiunea se mută pe alte puncte de trecere a frontierei de stat, timpii de așteptare cresc, iar lanțurile logistice devin mai fragile.
Războiul din Ucraina a schimbat nu doar riscurile de securitate de la frontiera moldo-ucraineană, ci și modul în care trebuie înțeleasă funcționarea acesteia. Punctele de trecere a frontierei de stat nu mai sunt doar locuri în care se verifică persoane și mărfuri. Ele fac parte dintr-o infrastructură regională de mobilitate, comerț și securitate, a cărei funcționare poate fi afectată direct de evoluțiile și riscurile militare.
Atacurile asupra infrastructurii din sudul Ucrainei au demonstrat că suspendarea unui punct de trecere a frontierei de stat poate produce efecte dincolo de zona în care s-a produs incidentul. Traficul este redirecționat, presiunea se transferă asupra altor puncte de trecere a frontierei de stat, timpii de procesare cresc, iar lanțurile logistice devin mai vulnerabile. În asemenea condiții, protecția personalului și continuitatea controlului la frontieră nu pot fi tratate separat.
Decizia autorităților Republicii Moldova din septembrie 2026 de a retrage temporar personalul Poliției de Frontieră și al Serviciului Vamal de pe teritoriul Ucrainei a pus în evidență această dilemă. Reducerea expunerii personalului este o obligație a statului. Dar protecția nu trebuie să se transforme într-o întrerupere a cooperării sau într-o vulnerabilitate suplimentară pentru fluxurile transfrontaliere.
O soluție sustenabilă la această provocare o reprezintă controlul comun la frontiera de stat, conceput ca un mecanism bilateral flexibil, adaptabil la profilul de risc al fiecărui punct de trecere. Nu ca soluție administrativă aplicată uniform și nici ca o simplă mutare a unor echipe de pe un teritoriu pe altul, ci ca mecanism bilateral care poate fi adaptat în funcție de riscuri, infrastructură și necesități operaționale. Republica Moldova are deja experiență în organizarea controlului comun pe propriul teritoriu, inclusiv la Palanca–Maiaki-Udobnoe, iar în cazul conexiunii feroviare la Basarabeasca–Serpniovo-1. Aceste precedente arată că există soluții care pot fi adaptate, cu respectarea cadrului juridic și a particularităților fiecărui punct de trecere în parte.
Totuși, problema este mai amplă decât alegerea locului în care se desfășoară controlul. O frontieră rezilientă presupune ca instituțiile celor două state să poată lucra în comun, coordonat și atunci când configurația obișnuită devine imposibilă. Asta înseamnă proceduri operaționale standard convenite din timp, responsabilități clare, schimb de informații, acces la sisteme interoperabile, capacitate de relocare și planuri de contingență testate. Înseamnă și o comunicare strategică sincronizată între instituțiile celor două state, care să asigure nu doar informarea coerentă a cetățenilor și transportatorilor, ci și anticiparea și contracararea rapidă a tentativelor de manipulare și dezinformare, astfel încât autoritățile să fie cu un pas înaintea celor care încearcă să exploateze incidentele de securitate pentru a genera confuzie, neîncredere și tensiuni.
Din acest motiv, Republica Moldova și Ucraina au nevoie de un Plan comun de reconfigurare a controlului la frontieră. Un asemenea instrument ar trebui să pornească de la evaluarea fiecărui punct, nu de la o decizie generală de transfer al controlului. Prioritățile trebuie stabilite în funcție de expunerea personalului, importanța logistică, capacitatea infrastructurii și existența unor alternative. Soluțiile trebuie apoi testate prin exerciții comune și evaluate după indicatori concreți: timpul de procesare, continuitatea activității, disponibilitatea sistemelor și capacitatea de redirecționare a traficului.
Dimensiunea regională nu poate fi ignorată. Republica Moldova, România și Ucraina sunt conectate prin coridoare de transport care depășesc logica administrativă a unei singure frontiere. Perturbarea unei rute poate afecta accesul la porturile dunărene și la Marea Neagră, inclusiv fluxurile comerciale și transporturile destinate Ucrainei. Experiența controlului coordonat de la Leușeni-Albița și Giurgiulești-Galați, precum și mecanismele de cooperare regională, pot servi drept bază pentru evaluări preventive și proceduri de continuitate. În acest context, trebuie valorificat și Punctul de Contact Galați, ca mecanism de sprijin pentru schimbul de informații și coordonarea dintre autoritățile competente. Dezvoltarea cooperării trilaterale Republica Moldova–România–Ucraina, în cadrul Triunghiului de la Odesa, poate contribui la identificarea timpurie a perturbărilor care afectează punctele de trecere și coridoarele logistice.
Lecția principală este că pregătirea nu trebuie să înceapă după ce infrastructura este lovită sau după ce un punct de trecere devine indisponibil. Autoritățile trebuie să identifice din timp alternativele, să clarifice responsabilitățile și să testeze mecanismele de cooperare. Altfel, fiecare incident riscă să genereze o nouă soluție improvizată.
În condițiile războiului, reziliența frontierei nu înseamnă doar capacitatea de a reacționa la o amenințare. Înseamnă capacitatea statului de a-și proteja oamenii, de a menține controlul și de a asigura continuitatea funcțiilor esențiale chiar și atunci când mediul de securitate se degradează. O frontieră pregătită este o frontieră care nu așteaptă criza pentru a afla cum trebuie să funcționeze.
The post Managementul integrat al frontierei moldo-ucrainene în condiții de război. Op-Ed de Rosian Vasiloi appeared first on ipn.md.