În sine, știrea nu conținea nimic surprinzător. Bugetul are nevoie de bani, mai ales când populația trebuie să-și compenseze cheltuielile cu serviciile publice. Ajutorul extern în acest scop rămâne deocamdată sub semnul întrebării: pe 1 noiembrie, ministrul finanțelor a anunțat că autoritățile încă așteaptă un răspuns concret din partea partenerilor. În această situație, trebuie să ne bazăm în primul rând pe propriile resurse.
În același timp, ni se comunică despre creșterea salariilor. Încă din publicațiile din iunie apărea salariul mediu brut în municipiul Chișinău de aproximativ 18,5 mii de lei. Statistica, desigur, ia în calcul suma brută, iar omul – ce rămâne în portofel. Și aici tabloul nu este deloc atât de festiv.
Să luăm ca exemplu o lună de iarnă, cu un consum de încălzire al apartamentului cuprins între una și două gigacalorii. La noul tarif al Termoelectrica de 3.277 de lei pe gigacalorie, aceasta înseamnă între 3.277 și 6.554 de lei. Să adăugăm pentru anumite necesități casnice 50 de metri cubi de gaz la aproximativ 26 de lei și 100 de kilowați-oră de energie electrică la 3,56 lei. Rezultă aproximativ cinci–opt mii de lei, fără a include apa și celelalte servicii de locuință și fără a deduce compensațiile.
Acesta este un exemplu de calcul: consumul real depinde de apartament, de casă și de vreme. Dar tocmai aceste cheltuieli trebuie comparate cu veniturile familiei, care mai trebuie să mănânce, să se îmbrace și să cumpere medicamente.
Ceea ce impresionează în mod deosebit în știrile despre controale este faptul că, alături de comerț, în vizor se află și atelierele auto, serviciile pentru populație și transportul de pasageri. Adică tocmai acele domenii în care oamenii muncesc din zori până seara, adesea cu zile libere reduse, fără să-și odihnească mâinile, pentru a-și asigura cele mai elementare necesități.
Iar sancțiunile în acest caz sunt destul de substanțiale. Valoarea maximă a amenzii pentru o persoană fizică care efectuează transport de pasageri contra cost fără înregistrarea prevăzută de lege este cuprinsă între 10 000 și 12 500 de lei. Pentru desfășurarea unei activități antreprenoriale fără înregistrare se prevăd separat amenzi între 1 500 și 4 500 de lei.
Să adunăm automat aceste sume ar fi incorect din punct de vedere juridic: totul depinde de calificarea încălcării și de regulile de aplicare a sancțiunilor. Dar chiar și o singură amendă de transport înseamnă douăzeci–douăzeci și cinci de zile a câte 500 de lei. În plus, dacă vorbim de încasări, din acestea trebuie să mai scădem costul combustibilului și întreținerea mașinii. Este suficient pentru ca dorința de a ieși pe cont propriu din impasul financiar să se diminueze considerabil.
Desigur, impozitele trebuie plătite. Nici legalitatea transporturilor, nici siguranța pasagerilor și nici drepturile clienților nu au fost anulate de nimeni. Dar legea însăși trebuie să țină seama de posibilitățile reale ale omului și de amploarea activității sale, astfel încât impozitul să devină un stimulent pentru dezvoltare, iar sancțiunea să rămână proporțională cu încălcarea.
Aritmetica impozitării progresive
În luna iulie a acestui an, am scris deja pe paginile Logos Press despre necesitatea de a discuta despre impozitarea progresivă în Republica Moldova. Situația actuală ne readuce din nou la aceeași întrebare: de ce, atunci când bugetul are nevoie de venituri suplimentare, se discută atât de puțin despre creșterea contribuției întreprinderilor cu profituri mari, iar discuția despre un mic atelier sau un serviciu privat de transport se reduce atât de repede la controale și amenzi?
Este vorba, de fapt, de o simplă operație aritmetică. Un singur punct procentual suplimentar de impozit aplicat la 100 de milioane de lei profit impozabil aduce 1 milion de lei în buget. Pentru a strânge aceeași sumă din câte o mie de lei, este nevoie să se colecteze bani de la o mie de persoane.
Acesta este un exemplu ipotetic, nu un calcul concret al veniturilor bugetare. Pentru un astfel de calcul sunt necesare date privind profitul întreprinderilor, praguri, cote și o estimare a posibilei evaziuni fiscale. Dar de ce nu ar prezenta statul societății tocmai un astfel de calcul – înainte de a căuta, încă o dată, mărunțișul din buzunarele celor care abia reușesc să-și acopere cheltuielile?
Ni se vorbește în mod regulat despre lipsa forței de muncă. În același timp, statul este interesat atât de banii compatrioților din străinătate, cât și de întoarcerea acestora, precum și de deschiderea de noi întreprinderi. Transferurile susțin consumul, iar achizițiile supuse TVA-ului aduc venituri la buget. Rezultă că munca omului este necesară economiei chiar și atunci când el însuși lucrează în afara granițelor acesteia.
Tot felul de programe îi invită pe compatrioți să investească în țara natală. Printre avantaje se numără și impozitul pe venit relativ scăzut. Cu toate acestea, un procentaj scăzut nu răspunde în sine la întrebarea cât îi rămâne omului după cheltuielile legate de muncă și întreținerea familiei.
Da, pentru anumite entități din sectorul întreprinderilor mici există regimuri speciale. Dar cuvântul-cheie aici este „anumite”. Un venit modest, în sine, nu înseamnă încă că o persoană are acces la orice regim preferențial. Pentru aceasta contează tipul de activitate, forma de înregistrare a acesteia și condițiile de aplicare a facilităților. Nici amânarea plății impozitului pe profit nu rezolvă problema de astăzi: facturile la utilități trebuie plătite acum.
Începând cu 2026, pentru lista de servicii prevăzută de lege, se aplică și regimul de antreprenor independent cu o taxă unică de 15% aplicată veniturilor care se încadrează în pragul stabilit. Aceasta include contribuțiile sociale și medicale, de aceea nu se poate face o comparație directă cu impozitul pe profit de 12% al companiei. Însă pentru o persoană rămâne o întrebare absolut practică: câți bani vor rămâne după plățile obligatorii și cheltuielile legate de muncă? Și dacă activitatea sa nu se încadrează în această listă, care va fi calea accesibilă către o activitate legală?
Să presupunem că o persoană câștigă 500 de lei pe zi și lucrează 26 de zile pe lună. Asta înseamnă 13 000 de lei. După ce se plătesc cinci–opt mii pentru utilități, rămân cinci–opt mii pentru toate celelalte nevoi ale familiei. Iar dacă cei 500 de lei reprezintă venituri brute, nu câștig net, din această sumă trebuie mai întâi acoperite cheltuielile legate de activitatea în sine. Cât trebuie atunci să câștigi pentru a putea vorbi despre un trai decent, și nu doar despre capacitatea de a ajunge la următoarea factură?
Micul business este una dintre bazele unei economii durabile. Importanța sa nu este determinată doar de suma impozitelor plătite: acesta creează locuri de muncă, susține concurența și le oferă oamenilor posibilitatea de a câștiga bani pe cont propriu. Prin urmare, condițiile sale de existență sunt o chestiune nu doar a intereselor antreprenoriale, ci și a politicii economice a statului.
Calea către munca legală trebuie să fie accesibilă
Să ne uităm la Marea Britanie, o țară cu tradiții de lungă durată în economia de piață. Acolo, pentru majoritatea companiilor obișnuite, impozitul pe profit depinde de mărimea acestuia: pentru profituri de până la 50.000 de lire sterline pe an, cota este de 19%, peste 250.000 – 25%, iar între aceste praguri este prevăzut un mecanism de tranziție. Există condiții și modificări ale pragurilor, în special pentru societățile afiliate.
Dar principiul în sine este clar: o valoare diferită a profitului permite o contribuție fiscală diferită. Este greu să acuzi sistemul britanic că ar dori să distrugă antreprenoriatul. Cu toate acestea, el știe foarte bine să facă distincția între un profit mic și unul mare.
La noi, o persoană care și-a pierdut locul de muncă ar putea foarte bine să se gândească, în primul rând, să lucreze ca șofer de taxi, să repare mașina cuiva în garajul propriu, să instaleze instalații sanitare sau să repare instalația electrică. Nu toată lumea reușește să-și găsească rapid un loc de muncă stabil și bine plătit, iar cumva trebuie să se descurce. Nu toată lumea are puterea să-și înregistreze activitatea legală, să înțeleagă cerințele și să-și asume imediat toate cheltuielile aferente.
Asta nu înseamnă că o persoană care emite chitanțe și plătește impozite trebuie să fie în dezavantaj față de un vecin care nu face acest lucru. Dar tocmai de aceea calea către munca legală trebuie să fie clară și accesibilă. Altfel, mai întâi creăm o barieră, iar apoi ne plângem de numărul celor care nu au reușit să o depășească.
Când munca pe cont propriu nu mai oferă posibilitatea de a-și întreține familia, plecarea devine o alegere din ce în ce mai logică pentru o persoană. Iar apoi discutăm din nou de unde să luăm forță de muncă și cum să convingem diaspora să se întoarcă. Nu este oare prea costisitoare o astfel de economie realizată pe seama celor care încă mai rămân?
La noi s-au succedat guverne cu cele mai diverse orientări politice. Mi-ar plăcea să văd, în sfârșit, un calcul transparent al veniturilor suplimentare pe care le-ar putea aduce bugetului diferențierea impozitului pe profiturile mari și cât costă economia alungarea oamenilor din sectorul activităților independente. Desigur, cu protecție împotriva fragmentării artificiale a afacerilor și cu reguli clare pentru investiții.
Pentru cei care au trăit anii ’90, dificultățile actuale reprezintă o nouă provocare grea. Mulți vor reuși din nou să o depășească.
Dar statul trebuie să învețe să caute rezerve bugetare ținând cont de cei care le dețin cu adevărat. Atâta timp cât un om strânge șuruburi, transportă pasageri și își întreține familia, el contribuie deja semnificativ la economie. Și înainte de a pune mâna pe ultimii lui bani, ar fi bine să se calculeze cu seriozitate ce contribuție ar putea aduce o afacere profitabilă de mari dimensiuni.
Iată ce ar însemna o gestionare fiscală progresistă.
Vladimir Fedorov, MBA
The post Gestionarea fiscală neprogresivă, sau Lovitura dată propriilor cetățeni appeared first on LOGOPRESS.