Noul film al regizorului român ar fi putut deveni genul de producție europeană omogenă, un „Europudding”, pe care acesta l-a criticat ani la rând. În schimb, este o satiră despre ciocnirea valorilor conservatoare și liberale, demnă de Palme d’Or, arată reportajul-interviu realizat de The Guardian cu regizorul român Cristian Mungiu.
„Pffff!”, oftează exasperat Cristian Mungiu. Stăm în subsolul unui hotel din Londra, la finalul unei dimineți lungi de interviuri consecutive pentru regizorul român, iar responsabilul său de presă tocmai a intrat discret în încăpere pentru a-i aminti că următoarea întâlnire, în celălalt capăt al orașului, îl așteaptă. Mungiu îl ignoră însă și se apleacă peste masă, pentru că mai vrea să spună o poveste.
În 2013, Mungiu a făcut parte dintr-o delegație de regizori europeni care a călătorit la Bruxelles pentru a se întâlni cu președintele de atunci al Comisiei Europene, José Manuel Barroso. În acea perioadă, UE și SUA negociau eliminarea barierelor comerciale dintre cele două blocuri economice, iar cineaștii făceau lobby pe lângă Comisie pentru ca industria lor să fie exceptată de la acord.
Unul dintre argumente era că, dacă statelor nu li s-ar mai permite să-și subvenționeze propriile producții, cinematografia europeană ar deveni un amestec tern de co-producții omogenizate – „Europudding”, cum era numit la vremea respectivă. În aceste condiții, nu s-ar mai putea realiza drame naționale precum propriul film al lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, un thriller tulburător despre avort, plasat în Bucureștiul din perioada comunistă, care câștigase Palme d’Or la Cannes în 2007.
Barroso, un liberal în plan economic, nu a fost impresionat, iar întâlnirea a devenit tensionată.
„Era foarte supărat că, în ciuda tuturor eforturilor sale de a crea o Europă unită, oamenii din Estonia, de exemplu, erau în continuare reticenți să vadă un film din Portugalia”, povestește Mungiu, iar frustrarea sa față de această atitudine iese din nou la suprafață.
„O singură Europă? Sigur, este direcția corectă. Dar au trecut doar câteva zeci de ani de când toți acești oameni se luptau între ei și totul era construit în jurul statelor naționale și al culturilor naționale. Din punct de vedere istoric, nu a trecut atât de mult timp. Să mergem în noua direcție, foarte bine – dar nu putem pretinde că am ajuns deja acolo.”
Bănuiesc că Mungiu vrea să spună această poveste din două motive. Cel mai recent film al său, Fjord, este despre oameni din culturi europene diferite care ajung să trăiască împreună – dar și despre felul în care identitățile naționale continuă să-i țină la distanță.
Mihai și Lisbet Gheorghiu, un cuplu româno-norvegian cu cinci copii mici, se mută din București în țara natală a femeii, în nordul înghețat. Soții Gheorghiu sunt creștini evanghelici practicanți, însă localnicii cu vederi liberale îi primesc cu brațele deschise, în ciuda stilului lor de viață antimodern. Mihai, inginer, și Lisbet, asistentă medicală, își găsesc amândoi locuri de muncă, copiii se acomodează la școală, iar familia se împrietenește cu vecinii: directorul școlii, Mats, avocata Mia și fiica lor adolescentă, Noora, o rebelă.
Dar când un profesor de educație fizică observă vânătăi pe corpul Eliei, fiica cea mare a familiei Gheorghiu, toleranța se transformă în neîncredere. Serviciile de protecție a copilului intervin, iar Mihai nu face decât să înrăutățească situația familiei atunci când neagă că și-ar fi abuzat copiii, dar insistă că uneori o palmă la fund poate fi necesară, pentru a-i învăța că „nu poți scăpa de pedeapsă atunci când greșești”. În scurt timp, statul îi separă pe părinți de copii, inclusiv de bebelușul nou-născut, iar valorile familiei Gheorghiu devin un incident diplomatic.
De la triumful său de la Cannes, din 2007, Mungiu a realizat mai multe filme despre consecințele sociale ale globalizării și migrației – un subiect deosebit de relevant pentru un român, având în vedere că 25% dintre compatrioții săi trăiesc în străinătate. După dealuri (2012) și Bacalaureat (2016) au avut în centru personaje întoarse în țară după ce au muncit în străinătate sau disperate să plece din România pentru a face acest lucru. R.M.N. (2022) a abordat protestele provocate de angajarea unor muncitori migranți din Sri Lanka într-un sat din Transilvania.
Dar Fjord – și acesta este celălalt motiv pentru care întâlnirea lui Mungiu cu Barroso este relevantă – nu este doar un film despre globalizare, ci și unul modelat de o economie globalizată. Este o coproducție internațională de tipul celor împotriva cărora delegația lui Mungiu avertizase Comisia Europeană: filmată în Norvegia și montată în România, cu designul de sunet realizat în Finlanda și mixajul în Danemarca. Este, de asemenea, primul său film în limba engleză și primul în care joacă doi actori de prim rang nominalizați la Oscar, Sebastian Stan și Renate Reinsve. Mungiu pare aproape stânjenit de acest lucru.
„Are foarte mult de-a face cu sistemul de finanțare”, spune el. „Ca să fiu sincer, nu sunt un mare fan al acestui sistem”, adaugă, ușor jenat.
Și totuși, Fjord nu este un „Europudding”, ci ceva cu totul mai rafinat și mai sofisticat – mai degrabă un „Euroflan”, cu un strat amar care pătrunde în dulceața de la suprafață. Filmul păstrează toate trăsăturile stilistice care l-au transformat pe Mungiu într-unul dintre cei mai remarcabili regizori ai noului val românesc: un ritm care îi face pe spectatori să simtă că trăiesc încercarea prin care trec soții Gheorghiu aproape în timp real, dar și renunțarea la montajul manipulator sau la prim-planurile care ne-ar putea constrânge să adoptăm pe deplin punctul lor de vedere.
Liberalii nordici dogmatici versus valorile familiale est-europene: drama ciocnirii culturale Fjord atinge puncte sensibile în Norvegia și România
Fjord este un film care funcționează ca un test Rorschach. Nu ni se explică niciodată pe deplin cum a apărut vânătaia de pe spatele Eliei.
Faptul că ești mai revoltat de liberalismul dogmatic al statului norvegian sau de metodele disciplinare ale românilor spune mai multe despre tine decât despre personajele de pe ecran.
„Vedem prea multe povești care există doar pentru a-ți confirma că ești de partea bună”, spune Mungiu. „În ultimii 10-20 de ani, am început să facem foarte multe filme în care totul este clar, iar autorul te ia de mână și îți spune ce trebuie să crezi: aceștia sunt băieții buni, aceștia sunt băieții răi.”
Fjord a câștigat Palme d’Or la Cannes în acest an, plasându-l pe Mungiu în elita regizorilor care au câștigat de două ori cel mai prestigios premiu din cinematografia de artă, alături de nume precum Michael Haneke, Francis Ford Coppola și Ken Loach.
În mod ironic, spune el, unele dintre cele mai favorabile cronici ale filmului au venit ulterior din Norvegia, unde „nimeni nu a considerat că filmul este o critică la adresa societății norvegiene, nici măcar [autoritatea norvegiană pentru protecția copilului] Barnevernet”.
Dar nu toată lumea de la Cannes a considerat că Fjord merita să câștige. Interesant este că cele două filme care au obținut cele mai bune scoruri în rândul criticilor au fost tot niște „Euroflanuri”: Fatherland, în limba germană, al regizorului polonez Paweł Pawlikowski, și Minotaur, al cineastului rus Andrey Zvyagintsev, o coproducție între Franța, Letonia și Germania.
În România natală a lui Mungiu, unii critici au considerat că filmul este prea îngăduitor cu pedepsele corporale. În Franța, un critic s-a plâns de portretizarea „proto-nazistă” a reprezentanților serviciilor de protecție a copilului.
„Sub aparența unui film echilibrat, dincolo de dorința declarată de a prezenta două sisteme de valori opuse, Cristian Mungiu alege în permanență o tabără”, a scris David Fonseca în Le Rayon Vert. Procesul pe care îl pune în scenă filmul, concluziona acesta, era „o farsă”.
Acest rechizitoriu necruțător pare exagerat și, în cel mai bun caz, ignoră intriga secundară a filmului – o relație homoerotică aflată la început între fiica cea mare a familiei Gheorghiu și o colegă de clasă din vecini, care scoate la iveală caracterul autocratic al autorității exercitate de Mihai în familie.
Dar probabil că este corect să spunem că Fjord este un film conservator, cu „c” mic: nu în maniera agresivă și moralizatoare a partidelor conservatoare contemporane, ci într-un mod sceptic și reflexiv, dar conservator, totuși, prin neîncrederea sa instinctivă în stat.
„Vin dintr-o societate foarte autoritară și am văzut că nu este bine să le dai oamenilor prea multă putere, pentru că există tendințe naturale de a abuza de ea”, spune Mungiu. „Vreau să mă asigur că nu ne întoarcem la situația în care cineva știe mai bine decât noi ce este bine pentru noi – eu am trăit asta.”
Râde sardonic.
„Am atât de mulți admiratori în Franța care sunt comuniști. Ei bine, îmi pare foarte rău că nu au venit să petreacă anii ’70 alături de noi, în România. Ca să nu mai vorbim de anii ’50!”
Regizorul român Cristian Mungiu, la Helsinki, Finlanda – 27 septembrie 2026. Fotografie: Markku Ulander/Lehtikuva/Shutterstock
Mungiu nu vrea să fie etichetat drept conservator.
„Faptul că prezint aceste argumente fără să le comentez nu înseamnă nici pe departe că susțin valorile conservatoare și toată intoleranța pe care acestea o implică.”
Critica sa la adresa societăților liberale precum cea norvegiană, insistă el, pornește mai ales de la faptul că are așteptări mai mari de la ele.
„Sunt mai educate, așa că ele ar trebui să fie cele care inițiază un dialog cu cealaltă tabără. Conversația începe atunci când ai răbdarea să asculți.”
Într-o scenă din film, uneia dintre fiicele familiei Gheorghiu i se spune că sexualitatea ei este un bilet de intrare în iad. Îl întreb pe Mungiu câtă răbdare ar trebui să aibă acea fată când îi ascultă pe acești bigoți.
„Sunt conștient că, în realitate, lucrurile sunt mai complicate”, admite el. „Dar ar trebui să ne întrebăm de ce am ajuns în această situație. După ani și ani în care am încercat să facem lumea mai liberală, am sfârșit prin a avea o lume mai iliberală. Oare nu am exagerat în anumite privințe cu felul în care am încercat să impunem lucrurile? E ca și cum ai încerca să coci o banană cu uscătorul de păr. Nu funcționează așa. Oamenii au nevoie de timp.”
Mai târziu, verific încasările filmului Fjord și îmi dau seama că acesta a depășit Odiseea lui Christopher Nolan, ajungând pe primul loc în Norvegia chiar în ziua lansării. Cu siguranță, acest lucru l-ar fi bucurat pe José Manuel Barroso.
În 2026, ideea că estonienii s-ar putea înghesui în cinematografe pentru a vedea un film din Portugalia nu mai pare chiar atât de absurdă. Între timp, în Ungaria și Serbia, țări vecine României, tinerii alegători au răsturnat de la putere lideri autoritari național-creștini.
Oamenii au nevoie de mai mult timp. Până când nu mai au.